Franța – Mirepoix

Vara acesta balaurul format de harta drumurilor parcurse de mototcicletele noastre, la fel ca noi, a primit o burtă mare. Cam cât Franța. Inspirați de vizitele precedente făcute împreună cu prietenii, tip “city break” în Lyon și în Bordeaux și de vacanțele de la schi din Alpii francezi, ne-am gândit că ar fi interesant să ne aventurăm și în partea nordică, predominant rurală a Franței, Normandia și Bretania.

Ne-a fost tare teamă că n-o să ne placă, că o să fie frig și ploaie, așa că am făcut un traseu care să ne poarte și prin parțile mai însorite, la ocean, în insula Ré. Pentru cazul în care totuși Franta nu e pentru noi, cu francezii ei neprietenoși, am alocat și două zile de odihnă în Italia, pe coasta Liguria. Pentru că Italia întotdeauna “e pentru noi”.

În Franța drumurile și autostrăzile nu numai că sunt nenumărate, dar sunt în marea majoritate a lor un spectacol. Pare că oamenii ce le-au construit n-au fost doar ingineri ci și peisagiști. Spațiile ce despart benzile autostrăzilor sunt uneori adevărate grădini botanice perfect întreținute, pline de flori și de arbori. Arhitecții șoselelor au avut grijă ca atunci când drumul e construit în vecinătatea unui lac, râu, pădure, castel etc. să coboare parapeții sau să înalțe șoseaua în așa fel încât peisajul să ajungă cumva în fața ochilor tăi, să-ți facă drumul placut. Sau poate e doar o întâmplare.

Din când în când, ca un stimul pentru mintea șoferului, pe marginea șoselei apare câte un panou cu o mică schiță minimalistă pe care scrie ceva. “X – Orașul spațiului”, “champagne cutare”,”Batteries d’Azeville et Crisbecq”, “grânele bretaniei”, “Omaha Beach”, “Saint Emilion” etc. Mie mi-a atras atenția un panou pe care scria suprapus peste niște căpățâni de ceapă: Mirepoix. Mirepoix e amestecul acela banal (dar important în bucătărie) de ceapă, morcov și țelina pe care francezii și-l asumă, care se călesc translucid, cu care se începe orice mâncare gustoasă. O sfântă trinitate.

Un fel de Mirepoix este și baza plimbării noastre în Franța, un amestec simplu, format din trei ingrediente: călătoritul  pe motocicletă, cultura franceză și concediul. Încercam sa le călim la foc mic, fără să le ardem. Tragem peste ele touché apăsate: stridii geniale din coasta nordica cu vin alb sec, peisaje gen Claude Monet de pe canalul Mânecii, plaje mângâiate ritmic de maree, brânză divină din nord combinată cu vin roșu de Saint Emilion, calvados, cognac, pain au chocolat, midii – “moules mariniere”, baghete ușoare cu coajă crocantă, unt, șrimpși proaspeți mâncați în piață, înot în mare, bière artisanale, escargots, croissante, café noisette, cassoulet de canard, salate cu brânză de capră, cidru, prăjituri elaborate, clatite, éclaire, cate și mai câte. Dégustation scrie pe burțile noastre. Cineva să ne dezdoape. Atenție fotografii indecente!

Aflați față în față cu plajele debarcării aliaților ne e imposibil să nu ne punem la punct și cu lacunele de cunoștințe despre al 2-lea razboi mondial. Citim pe nerăsuflate despre desfăsurarea evenimentelor, ne imaginăm starea de fapt de atunci, pierdem serile discutând despre chestiunile concrete ale debarcării (maree, vreme, avioane, tehnica militară etc). Rămânem muți la mulțimea imensă de cruci ale soldaților ce au murit la această acțiune. Dacă ne gândim că reușita aceastei debarcări a fost momentul de care a depins câștigarea războiului de către forțele aliate trebuie să recunoaștem cât de mult le datorăm acestor oameni. Viața bună pe care o avem nu este un dat, deseori uităm acest lucru.

Vizităm muzeul operatiunii Overlord de la Omaha Beach. Începem să tragem concluzii despre ce a însemnat hitlerismul în acele vremuri. Ne întrebăm și ce o fi în capul vizitatorilor germani veniti aici, turiști la fel ca noi, care se plimba printre ruinele posturilor de apărare naziste. Când îi auzind vorbind tare, nemțește se cam face “pielea de găină”.

Dar oare ce va fi în capul vizitatorilor ruși care vor vizita peste ani de zile Mariopol? Bucea? Si mai e un lucru pe care nu-l înțeleg. Cum de atâtea locuri istorice din Normandia înca sunt în picioare? E plin de biserici gotice, monumente, orologii, fortărețe, abații, clădiri vechi cu structură de lemn, conace de sute de ani, arbori seculari, cladiri istorice. Armata putinista (care rade orașe de pe fața pământului) e mult, mult mai distrugătoare decât armata hitleristă?

Nu știu, dar tragem concluzia că acest loc, la fel ca muzeul din Sighet e un alt loc unde trebuie adus orice copil, orice adolescent, orice om pentru a face ca atrocitățile războiului să nu se mai întâmple. Ne cumpărăm turistic, drept amintire, câte un glonț rămas netras la debarcare, devenit acum suvenir.

Serile le închidem, cum altfel, decât cu un pahar de vin bun, la cazare. Una dintre ele chiar în parcul natural de pe malul Senei în Basse-Normandie, urmărind pe Sena imense vase maritime ce se deplaseaza odată cu mareea. Cazarea din Haute-Normandie, într-un conac vechi de câteva sute de ani, ne face să credem că suntem într-un vis. Și nici n-am plătit o avere pentru ea. Orașele, rând pe rând,  ne-au impresionat de cât de frumoase sunt și cât de mult pot oferi oamenilor, fie că e locuitor, fie că e vizitator: Metz, Rouen, Caen, Baieux, Saint Malo sau mai spre sud La Rochelle sau Toulouse. Atmosfera din Saint-Martin-de-Ré plină de francezi veniți în concediu e autentică și greu de descris. Dar zona rurala si oraselele mici din Nord (Valognes, Barfleur, Honefleur) de coasta ne-au rupt definitiv.

Gabriel observă că fiecare sat are câte o biserică de “tip” Notre Dame și câte un centru istoric impresionant. Restaurante grozave există și în sate mici și convietuiesc bine cu biserici medievale sau cu abații încremenite în timp. Mădălina observă că satele nu au crâșmă, și lipsesc bețivii din ele. Ăia “de joasă speță” cum le spune ea. Pe mine cel mai mult mă impresionează cum toate lucrurile în țara asta sunt făcute pentru, adică în favoarea, cetățeanului. Tot. Orice lac, râu, pădure, munte, pajiște, parc este amenajat special pentru el, cetățeanul. Fie că vrea să folosească bicicleta, caiacul, să înoate, să alerge, să facă picnic, să se plimbe, să se cațere, să facă rafting, sau pur și simplu să stea și să aibă acces într-o priveliște deosebită. Franța este a oamenilor.

În Metz, într-o zonă centrală, pe un braț îngust al unui râu mic s-a amenajat o cădere de apă artificială și tinerii parcurg un traseu învolburat pentru rafting. Ne distrăm copios imaginându-ne mergând la funcționarii români de la primarie sau de la Apele Române cu un asemenea proiect (sa zicem pentru râul Cibin) în mână. În primul rând ne-ar considera tâmpiți! și în al doilea rând ne-am lua un șut în fund. Apele Române “țin la mediu” și declară orice curs de apă ca fiind “zonă de protecție sanitară”. Nu ai voie să faci nimic în ele: caiac, paddle, înot, etc. sub pretextul protecției mediului. Deși ape mai poluate și mai pline de peturi și de conserve ca în România e greu să găsești.

Îmi e foarte clar că francezii sunt o nație iubitoare de natura. Orice loc în care s-a construit ceva: o casă, o simplă bancă de picnic, un spațiu de odihnă de pe marginea drumului, o șură, o masă, o alee, o pista de bicicletă, un drum, o potecă, un conac etc. este străjuită de arbori mari și invadată de flori. Totul întreținut, curat și aranjat cu meticulozitate. Atația arbori seculari câți vezi în jur te conving definitiv că Franța e o țară fără drujbari vorba unui comentator al Turului Franței. Casele sunt pline de flori, drumurile fără gunoaie, fără mucuri de țigară sau peturi de plastic. Tot ce e vechi e restaurat. Tot ce e nou e perfect integrat. Oricât te-ai strădui nu poți să nu faci comparații. Eu am jurat înainte de concediu că nu voi face comparații. Dar cu fiecare zi ce a trecut, firescul a venit peste mine. Și la noi acasă, din păcate nimic nu-mi pare a mai fi firesc.

Civilizație. Francezi neprietenoși? Claxoane? Zero. “- Je suis désolé!” Asta auzi daca cineva te atinge din greseala pe stradă. Merci beaucoup. Vreau și eu la fel în România chiar dacă scuza e formală.

Franța vizitată de noi, nu e perfectă. Pentru că nu exista loc perfect. O țară, mai ales una mare ca Franța, mai mult ca sigur are multe probleme care o macină, neștiute și neînțelese de noi, niște simpli turiști în căutarea plăcerilor culinare, călare pe motociclete. Dar ingredientele de bază ale societății franțuzești, care or fi ele, – la fel ca ceapa, morcovul și țelina (mirepoix) în mâncarea bună – sunt valori prezente pe care se poate susține viitorul. Liberté, égalité, fraternité plus o mulțime de tușe? Nu știu.

“N-o să-i ajungem niciodată. N-o să-i ajungem niciodată, acum nu mai am nici o îndoială.” zice Vlad Petreanu după o săptămână în Normandia. Nu vreau să cad prea rău în clișee (deși deja am făcut-o) dar la fel ca el, niciodată nu m-am întors dintr-un concediu cu un asemenea sentiment apăsător de înapoiere și neputință. Privind lucrurile în acest fel, e întradevăr cumplit.