Israel – cineva să ne îndoape

Israel – cineva să ne îndoape

Tel Aviv 

E 5 dimineața în aeroport. Pe scaunul din sala de așteptare mă prinde cartea lui Steinbeck (jurnal rusesc) iar pe Gabriel și pe Dorin îi prinde niște vodkă servită la barul aeroportului din niste sticle mici … dar frecvente. Au pe fețe expresii tâmpe date de aroganța de a bea tărie la ora 5:00AM într-o zi de altfel lucrătoare. Fetele, Gabriela și Mădălina, sunt prinse undeva între lectură și amuzament pe seama atitudinii celor doi ce contrastează cu aeroportul și cu ora matinală.

Grație Wizz și a loteriei alocării biletelor, eu stau în avion separat, cufundat când în lectură când în somn, în timp ce băieții continuă cu sticluțele, tachinează stewardesele se mută de la un prieten la alt prieten prin avion (deh, țară mică, oraș mic, avion mic – se cunoaște toată lumea).

Gabriel tulbură chiar și atmosfera de la aterizarea avionului, indicațiile sunt clare locurile și centura trebuie păstrate până la oprire, dar vezica lui urlă după stewardese. Culmea obține derogare. Mă simt puțin cam jenat, dar despărțirea băieților de stewardese pare totuși mai mult decât prietenoasă.

Steinbeck zice că a pornit în călătoria rusească împreună cu Robert Capa ca să verifice prejudecățile americanilor vis a vis de ruși. S-au gândit să consemneze viața rușilor de după război, să o fotografieze, fără să facă judecăți de valoare trecând peste prejudecăți și peste ideologia politică americană din acea perioadă. Asta o poți face doar “de la firul ierbii”, făcând pe cât posibil lucrurile ca localnicii.

Gândul ăsta îmi stăruie în cap în timp ce trecem de interviul din aeroportul din Tel Aviv. Refuz să mă gândesc la prejudecățile noastre, ale românilor atunci cand vine vorba de alte nații sau și mai rău cand vine vorba de orientari religioase și mult mai rău în privința minorităților de orice fel. Ne trezim în fața aeroportului, nu avem niciun program, habar nu avem cum să ajungem în oraș și care e adresa unde vom locui.

Băietii zgomotoși vor evident un TAXI confortabil, dar eu, profitând de inspirația dată de Steinbeck și de un wifi venit de undeva de sus – nu știu de unde – descarc harta google și o pun pe modul offline. Dorin zice despre mine că deși am dormit în avion și ei au băut tot eu am o față de parcă am coborât din “Naufragiatul”. Se sparg de râs. Mă răzbun pe ei, îi repun pe șine, la propriu. Luăm trenul!

Nimeni nu protestează toți sunt cu voia bună după ei – așa sunt întotdeauna când sunt cuplați pe modul “vacanță”. Băieții infantili, acum apasă la întâmplare ca niște copii pe toate butoanele unui automat de bilete – în timp ce tot repetă “șhalom”, “salam”, “șhaorma” – se împing, fiecare dă sfaturi absurde doar de dragul de a comenta. Bulversăm total aparatul, moment în care apare un tip înalt cu o engleza impecabilă care ne salvează și în final le zâmbește cuceritor fetelor.

Pe peron începem să realizăm diversitatea din jur. Pe lângă marea diversitate de tipologii umane, mai e o diversitate care se vede mai bine decât oriunde. Religioasă. Nu-mi displace dar la ora asta prefer băietii din gașca noastra așa aburiti și complet neserioși puși pe joacă la o ora matinală.

Urmăresc pe telefon stațiile parcurse, la un moment dat ne mutăm cam la întâmplare într-un autobuz din care suntem dați jos de un șofer răbdător și îndrumați spre alt autobuz, unde alt șofer răbdător ne accepta biletele “capsate” în autobuzul greșit. Gabriela se întreține deja în autobuz cu o nativă româncă care stă de zeci de ani în Tel Aviv. Nu suntem aici nici de o oră și deja pot trage concluzia că suntem într-un oraș prietenos.

Bagajele noastre sunt deja la cazare și noi pe străzi în căutare de haleală. Dorin, expertul nostru în experiențe culinare ne-a pregătit un pelerinaj total atipic vizitatorului străin (de obicei turist religios) în Israel. Și cum să începem altfel decat cu un hummus? Il visez de ceva săptămâni. În drumul spre meka hummusului intrăm într-o piață aglomerată, ne pierdem printre tarabe de fructe, prăjituri și semințe de tot felul.

Intrăm în șir indian cu Dorin păsind sigur pe el pe un drum secret, printre două tarabe și pătrundem într-o … sinagogă. Impropriu spus sinagogă, e o “hummus-ărie” amenajată ca o sinagogă. Alți profani.

Hummus-ul de la HaCarmel e demențial. Are pastă de fasole, tahini din belșug, ceva castraveți murați, ardei iuți, cuburi de ceapă, ulei, ceva prafuri, boabe de năut fierte, toate într-o armonie greu de descris. Dorin are privirea aia de “v-am zis eu????”. Noi nici nu mai apucăm să-i apreciem meritele, mâncăm fiecare câte o farfurie ca cea de mai jos. Le spălăm la final cu colțuri de lipie.

Profanăm “sinagoga” și cu câte o bere după care devenim brusc ursuleți lenți din ce în ce mai puțin vorbăreți și apoi prin piață ne scurgem către plajă. Acolo stăm la 25 de grade la soare, gândindu-ne la frigul de acasă. Mai sacrificăm ultimul spațiu liber din stomac și mâncam capșuni gustoase, admirând marea în tăcere. Gabriel întins la plajă pe o placă de beton deja sforăie, fetele dormitează și ele, eu hiperactiv de la vederea mării fac fotgrafii și mă gândesc la descălecarea noastră într-un fel ridicolă de aici din Tel Aviv. Discut cu Dorin despre mâncare și aberăm idei despre Israel.

Somnul de pe plajă ne ajută să ne simțim de parcă suntem de doua zile în Tel Aviv. Verva de dimineață s-a stins așa că încercăm să o aprindem cu o bere la o terasă. Nu merge cu bere dar nimerim într-o “bombă” care de fapt chiar era în traseul pelerinajului nostru organizat de Dorin. Mâncăm sabich, un “sandwich” genial ce-și are originea prin Irak. În lipia gustoasă sunt vinete, ou fiert, legume și o grămadă de condimente. Cand muști din ea e atât de bună încât trebuie să închizi ochii. Și neapărat să stai aplecat ca să nu curgă ceva pe tine. Mâncăm de curiozitate și un falafel în timp ce profanăm trotuarul cu sosuri curgătoare și apoi totul meniul cu o coca-cola. Este ora 19, am mâncat de vreo 3 ori azi, ne-am mai umflat și cu fructe, suntem full și deseara la 21 avem rezervare la restaurant.

Cam așa a fost scriptul celor 3 zile petrecute în Tel Aviv, intervalurile scurte dintre mesele lungi le-am mai condimentat cu plimbări în Old Jaffa, cu reprize de shopping, cu zăcut pe faleză. Singura noastră lumină călăuzitoare a fost traseul făcut de Dorin dupa un documentar Netflix al unui tip – enervant după gustul meu – Phil. Dar fiecare loc în care el a mâncat, ne-a impresionat așa cum nu ne-am fi așteptat. Zilele următoare le-am început cu “Dr. Shakshuka” le-am continuat cu cafele cu cardamon, apoi cu “valuri” făcute de băieți în piața din port, la un sandwich cu hering servit cu un “shot of vodka” la “Sherry herring”.

Abuz alimentar am mai făcut la Zakaim bucurându-ne de mâncăruri israeliene vegane și întristându-ne de coktail-urile lor triste, apoi cafele occidentale pe Rothschild Boulevard, un fel de Dorobanti mai stilat. Serile la restaurant ba împreună cu alți sibieni la steak-uri de vită (pentru “carnivori”), ba la fast food-uri libaneze spre fericirea mea. O noapte am închis-o la ceva pub cu brățări “all you can drink” între oameni parcă cam prea cuminti și politicoși iar alta într-un club obscur tot cu oameni cuminți ce sărbătoresc permanent diversitatea.

Ierusalim – să ne lumineze cineva

Daca în Tel Aviv am rămas totuși pe linia de plutire, cu Ierusalimul nu e deloc de joacă. Colegii, fără nicio convingere, au acceptat de dragul meu experiența Ierusalimului lăsând la o parte pelerinajul culinar neterminat în Tel Aviv (vă rog continuați voi la Mashya, Uri-Buri si Shimon the King of Soups).

Ne deplasăm cum altfel decât “pe cont propriu”, low cost, cu autobuzul local. Pe drum am timp să mă gândesc la un Ierusalim care întotdeauna m-a intimidat. Voikanu’ (prietenul meu) repetă de fiecare dată exact ca un robot, dându-și ochii peste cap exact ca un om, cand vine vorba de Ierusalim: “e locul cel mai greu de apucat în care te poți afla pe acest pământ”.

El nu se referă la mâncare dar din autobuz îi dau un mesaj întrebandu-l într-o doară “- Ce să halim la Ierusalim?”. Mă bucur când primesc reply de la el. Dar el e ceva de genul: “- Vedeți voi pe acolo, vă orientați dupa miros.” Imi recomandă însă o bere (Taybeh) fabricată de creștini palestinieni. Mare e grădina … Ce blasfemie!

Intrarea în Iersualim printre dealuri mă impresionează. Ieșind însă din autogară Ierusalimul ne primește (inițial) cu un iz ușor de … mă scuzați … căcat. E chiar acela, cel mai nasol posibil. O luăm tot pe jos spre Ierusalimul de est. Inițial suntem amuzați dar mirosul de … rahat este din ce în ce mai greu. Fetele-și acoperă nasul, tuturor ne ingheață pe față un zâmbet tâmp. Mergem mai alert decat ne-am fi imaginat. Trecătorii din jur sunt și ei pe fast forward, cu mâna la nas. Sunt ceva excavații enorme în zonă, probabil acolo e sursa miresmelor care ne urmăresc vreo 2km în care vrând nevrând suntem în marș. Trecem și pe lângă ceva terase cu kebab și ne întrebam ce plăcere o fi să mănînci în mirosul acesta de … “cacao”?

Perspectiva olfactivă însă se schimbă complet. Intrăm într-o piață comercială unde facem ce știm mai bine. Să cheltuim pe mâncare. Ne luăm bere și ne îndopăm cu patiserii, pâinici, lipii, fructe. Mai intrăm și în lumea cremelor de la Marea Moarta care te vindecă și te fac frumos. Mădălina se trezește și cu un masaj facial ad-hoc, de la o vanzătoare corpolentă emoționată și exagerat de amabilă. Apoi ne cumpăram și ochelari de soare mult prea scumpi, deși nu obișnuiesc să port. Îmi fac și un selfie cu ei. Cool. Parcă facem orice doar să amânăm cât putem intrarea în Old City la locurile sfinte din Ierusalim.

O facem însa într-un final si intrăm ca orice turist pe Jaffa Gate. Iau și o hartă până ce ceilalți caută fără succes o toaletă. Uitându-mă la hartă lucrurile par să fie simple pe aici, religiile sunt împărțite pe cartiere. Locul geme de tarabe, nu mă deranjează, sunt obișnuit oarecum cu ele, dar colegii se arată foarte dezamăgiți. Consideră că profanează Orasul Sfânt.

Suntem pe lângă tarabele de lânga turnul lui David. M-ar interesa parcă un ibric de cafea, fac greșala să mă uit la el și vânzătorul deja e pe mine și pe Gabriela. Îmi face o ofertă, nici nu știu daca-i bună sau rea, îi zic omului că ma mai plimb prin jur și o revin. Eu doar “parcă” voiam un ibric! Se încruntă nemulțumit, se pune în ușă blocând trecerea și începe o negociere de forță. Scade din preț, eu dau însă sa plec și el din ce în ce mai agresiv îmi blochează ușa. Se încruntă, se uită din ce în ce mai adânc în ochii mei, îmi spune că el face “bussines” aici. La un moment dat văzând ca nu reacționez îmi face o oferta de nerefuzat, pe care mai să o accept … dar gândindu-mă la atitudinea lui mă enervez mai tare, înjur în românește și insist să mă lase să ies din magazinul lui. Plusează și mai nervos, adică scade prețul la vreo 80 de lei (fața de oferta inițială care era vreo 350lei). Nu am nicio bucurie dar în final dau banii ăstia ca să scap de el. Auzisem eu ca sunt buni comercianți dar îmi imaginam altfel. Pffff, bine că am scăpat, sunt leoarca.

Precipitat în continuare, încep să învârt harta. Dorin ar vrea la Mormântul Sfânt, eu la Zidul Plangerii, Gabriela pe Via Dolorosa, Mădălina în cartierul evreiesc iar Gabriel vrea sa mănânce în cartierul musulman. Eu cred că toate-s în aceeași directie, dar Dorin mă contrazice. Eu o țin fără sens … pe-a mea.

Mă uit în jur și îi dau dreptate lui Voicu. Complicat ești Ierusalime. Nu din cauza agresivității comercianților, nici din cauza labirintului în care ne aflăm și nici din cauza mulțimii venită în pelerinaj.

Locul ăsta în care suntem noi răvășiți e revendicat ca punct de plecare al celor trei religii monoteiste: mozaică, islamică și creștină.

Toate cele trei își au originea în aceeași poveste, dar din cine stie ce motive fiecare si-a găsit alt drum și o nouă poveste. Ce a rămas în urma lor e un amestec de cuvinte cum ar fi: construcție, flăcări, sânge, tristețe, distrugere, reconstrucție, măcel, ceremonie, iar sânge etc. În numele credinței. Istoria s-a complicat și mai mult cand, venind de pe Muntele Măslinilor Isus intră pe Poarta de Aur (Golden Gate) călare pe un măgăruș și e proclamat rege al iudeilor de catre mulțimea zdrențăroasă. Apoi e omorât de ințelepții cetății.

Întoarcerea lui Isus e așteptata de creștini tot pe Golden Gate, poartă care e așezată în cel mai revendicat loc de pe pământ, Muntele Templului, pe care se află atât mocheea Al-Aqsa (locul înălțării la cer a profetului Mohamed) cât și Domul Stâncii (acea construcție cu bolta aurită ce se poate vedea în toate imaginile din Ierusalim). Ambele sunt ridicate pe vechile temple ale lui Iahve din care a mai rămas doar un zid enorm, Zidul de Vest, loc sacru pentru toți evreii din întraga lume, zid la care plâng și se roagă, visând la reconstruirea templului.

Cum reușesc oamenii aceștia cuprinși fiecare de povestea religie sale să conviețuiască aici împreună, urându-se în același timp? Și pentru cât timp? Astea sunt intrebari la care nu știu cine ar putea răspunde. Poate turismul ar putea da un răspuns.

Încercăm să ajungem pe o poarta pe Temple Mount dar ni se cer cărțile de identitate. Nu suntem musulmani deși toți 3 avem barbă, așadar nu avem voie să intrăm. Încercăm pe o poarta evreiască, poate-s mai de gașcă. Fără succes însă. Zona zidului e totuși prietenoasă, găsim măcar o baie la care avem acces. Ceilalți se duc în grup iar eu dau întâmplător cu ochii de un român-israelian cu care ne întâlnisem in ziua precedentă în Tel Aviv. Mă întreabă insinuant dacă am fost la “Mormântul Sfânt”, îi răspund că “Nu”, încercând să-i dau niște explicații care să mă scuze. Aproape l-am scos din minți. Cum adică veniți voi în Ierusalim și ajungeți la Zidul Plângerii înainte să mergeti la Mormântul Sfânt? Mă simt vinovat și derutat. Ca să mă eliberez le transmit și prietenilor mesajul. Rămânem totuși să facem ceva fotografii și studiem oamenii. E un contrast destul de mare între cei care se roaga la zid și pun bilețele între crăpături și grupuri mari, vesele si zgomotoase. Unii stau la zid, nu plâng nici nu se roagă dar în schimb vorbesc la telefoane. Locul e vast mărginit de pereți înalți astfel încât zgomotul pieței e amplificat și reverberat dintr-un loc în altul. Îmi place aici.

Gabriel e ușor preocupat, cumpără tămâie pe testate și stresează un vânzător palestinian de parfumuri cu iz oriental. Cadou pentru acasă. Gabriela află de la niște turiști că mai e o intrare secretă, dar nicicum nu o găsim. Găsim însă o “bodegă” musulmană unde mâncăm hummus, mutabal, falafel si baba ganoush. Lingem farfuriile deși suntem nemulțumiți. Ne-a cam întors pe dos orașul ăsta.

Ne trezim în sfârșit pe Via Dolorosa. Văd pe un indicator “holy sepulchre”. Îl întreb pe Dorin ce înseamnă “sepulchre” dar cam dă din umeri. Gabriela află direcția buna și realizez că Dorin avea dreptate în privința direcției. Are iar fața de “- Ți-am zis eu???”. E clar acum și ce înseamnă “holy sepulchre” – cât de stupid pot să fiu uneori? În sfârșit suntem pe calea Adevarată, drumul crucii. Vizităm locul judecății, apoi locul unde a fost intemnițat Isus (alături de temnița lui Barabas). Urmăm drumul crucii și ajungem în sfârșit la Biserica Mormântului Sfant.

Suntem în cel mai însemnat loc de pelerinaj al religiei creștine. Sub cupola ce adăpostește Mormântul Sfânt e plin de credincioși. Niciunul nu seamănă cu noi, stau la rand la intrare cu convingere, au brațele pline de cruci cumpărate de la magazinele de suveniruri pe care vor să le atingă de Sfântul Mormânt. Noi avem șepci si ochelari de soare de la magazine de brand. Nu vrem să le atingem de nimic, vrem doar să le dosim pe undeva cât suntem în biserica asta impresionantă. Ne punem și noi la coadă, eu fotografiez oamenii. Observ un preot ortodox care rezolvă “neortodox” lucrurile la intrare. Vorbește tare în engleză, blochează lumea, în timp ce pe altii sistematic îi bagă direct în față. Pe pile. Există se pare și o categorie de pelerini, mai înstăriți și cu relații sus-puse care nici aici nu pot sta la coadă. Or fi dat șpaga acolo sus?

Noi nu suntem privilegiati, stăm cuminți la coadă, durează vreo 40 de minute până ajungem la intrare. Acolo dăm iar de preotul cu manevrele și ne dăm seama că e chiar român (se putea altfel?). În interiorul mormântului intră câte 4 oameni dar face pentru noi o mare concesie, ne lasă pe toți 5. Intrăm printr-o boltă îngustă, nu apucăm să privim în jur că preotul strigă deja agresiv la noi: “Nu vă uitați! Rugați-vă!” Pe Gabriel îl umflă râsul, noi dupa el … nici aici nu putem fi serioși. Apoi după nicio secundă preotul bate puternic și repetat cu palma pleznind puternic în peretele grotei: “Let’s go! Let’s go! Let’s go! …”

Au trecut multe ore pâna să ne iasă din cap mesajul ăsta “Let’s go! Let’s go! Let’s go! …”

Reveniți pe străzi, în mod straniu ne-am relaxat în sfârșit și parcă ne-am adaptat la viața orășelului. Începe să ne placă chiar daca ne păcălesc niște evrei de la o cafenea. Fug să cumpăr o “kunafa” o prăjitură locala apreciată de un prieten (merci Renato!) dar nu prea-mi conving prietenii cu ea. În drum spre kunafa filmez un grup de pelerini coreeni creștinați care poartă o cruce reconstituind drumul lui Isus. Oare ce te mai poate mira aici?

Hotarâm să mai facem o încercare spre Muntele Templului, o luăm prin cartierul evreiesc care arata extrem de bine și începe sa ne pară rău că trebuie să plecăm fără să-l explorăm mai mult. Nu reușim nici de data aceasta să ajungem pe Muntele Templului. Dar facem fotografii la crepuscul în timp ce un evreu îi ia palma lui Dorin și se roagă pentru el. Dar noi trebuie să ”Let’s go! Let’s go! Let’s go! “.

Mai facem totuși un selfie de adio cu autodeclanșatorul, așezati în scara măgarului, strâmb dar drept pentru posteritate și apoi sărim cu tramvaiul peste mirosul de rahat din zona autogării. Moțăim în autobuz având fiecare în cap mult mai multe întrebări decât răspunsuri. Adorm visând poate la o lume plină de tradiții dar făra granițe, religii si armate.

Next Post:
Previous Post:
This article was written by
G. Serban
Website: Joy Ride Coffee

Nu pierde ocaziile de a reactiona cind vede lucruri care ii vorbesc. Ii place lumea asta asa cum e ea - cu lumini si umbre, intre care se intrevad nenumarate nuante de gri. Adora sa fie inconjurat de oameni normali. Situl de fata, care nu reclama nu stiu ce pretentii, le este dedicat intr-un fel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *