Paparadă, vânt și motociclism

Am luat în serios evenimentul cu Papara cel de la Viscri 32 și în neserios codurile colorate de vânt puternic. Așa că am scos “vacile” la păscut. În ciuda faptului că cea veche încă mai dădea “lapte” am schimbat-o, pragmatic, cu una nouă care se cerea imblânzită (e tot rasă nemțească, model R1250GSAdv, pictată în binecunoscuta(!?) culoare HP). Atmosfera rurală și mirosurile de primavară timpurie m-au ajutat (la îmblânzit utilajul) din plin: balegă, noroi, câmpuri arse. Uneori chiar te întrebi de ce se mai asfaltează drumurile județene. Tractoarele cu roțile lor pline de noroi sunt mult mai spornice decât mașina de asfaltat.

“Drumul spre victorie papară” a început cu o zi înainte – sâmbăta dimineața, cu frecvente pauze pe dealuri, cu “pseudo-sesiuni foto” – pretext pentru zăcut la aer, cu o degustare de vin ad-hoc (doar puțin pe buze pentru degustare – și un “fotoshooting” cu iphone-ul ), cu un prânz la Petry în Tg. Mureș – un fel de raiul carnivorilor – unde niște perfecționiști (maghiari) operează cu multă atitudine la un grill-altar Josper, mai ceva ca niște prestidigitatori. Eu m-am împăcat cu ceva sparanghel, nachos și risotto cu hribi.

Dupămasa am completat-o destinși la cameră, cu vinul luat de la Vila Vinea după care am pornit în escalada gunoaielor spre malul Mureșului. Însă, față de data trecuta, munții de gunoaie au devenit câmpii de gunoaie, un excavator le-a nivelat de-a lungul malului. Nici n-am putut fotografia. Dar am fotografiat totuși ceva puști (cu vârsta așa de max. 10 ani), care jucau fotbal și turnau râuri de înjurături mai mari decât Mureșul. Birjarii de altă dată ar fi invidioși. Fotbalul o fi de vină? Părinții? Școala?Dragnea? Toți? În mod absurd, pe unul mai rotofei l-a pocnit plânsul, credea că suntem de la poliție. “- O fi facut el ceva!” vorba lui Ion Iliescu.

Când ne ia frigul, ca teleghidați suntem în direcția SPA unde ne supraîncălzim repetat într-o saună în care băncile și dușumeaua ard prin prosop. Ne-am mai îmbăiat și într-un bazin de moși, termal, citind indicațiile terapeutice dintr-un tablou înrămat vizat de o armată de medici, alunecând încet-încet, ca batrânii, în povești despre boli, viață și alte grozăvii.

Am nimerit bine la Ogra, în restaurantul conacului se sărbatorește 8 Martie pe stil unguresc, e muzică live la sintetizator. Organistul încearcă să împace pe toata lumea, avem muzică ungurească, românească, rock, blues, populară, orice. Se sare de la “Ozosep, Ozosep” la “Pomul bun și omul copt” (sau invers), continuând cu “Sus în deal e o casa” și cu “Și asa beau oamenii buni ” – pe care se danseaza o horă. Ne bucurăm tare când bagă și una pentru noi motocicliștii: “Drumurile noastre toate”.

Oamenii, maghiari în majoritate, sunt îmbrăcați frumos în costume și în rochii de seară. Tabloul e idilic, au flori colorate în față, zâmbete generoase și farfurii pline ochi cu rumeneli. Noi, roșii ca racii, tocmai ieșiti de la sauna, în șlapi sau în cizme moto dupa caz, contrastăm puternic cu ceilalți co-participanți. Gabriel intră rapid în conflict cu ospătarul, dar am grijă și îl pun repede la punct aplanând la timp un mega-conflict etnic. Gabriel e însă bine dispus, pus pe șotii, se întreaba ce-ar fi să-i dea 300 de lei celui de la sintetizator ca să ne cânte “Deșteaptă-te române!”. Așa e Gabriel. Mâncăm fără convingere și bem un vin roșu foarte bun, de Corcova, în timp ce studiem cu atenție la detalii fiecare om din sală. Unul cu cămașa mult prea mică pentru burta lui încearcă sa stea cât mai aproape de o brunetă în roșu cu tocuri mari, în timp ce mișca ritmic picioarele încălțate cu pantofi de lac, într-un tic nervos. Altul învârte pe ringul de dans o tânără corpolentă cu rochie mult prea mulată pentru corpul ei. Vorba cântecului: “sprintenă frumoasă dacă o vezi nu o poti uita”.

Un rocker tânăr și fit cu spatele drept își despletește părul impresionându-și o blonda parteneră, mult mai vârstnică, aceasta sorbindu-l din priviri. Un presupus-pretendent “ginere” încearcă să cucerească familia partenerei purtandu-se fermencator. Fiecare e un personaj în felul lui, mai ales în atmosfera asta de fake-party-răsuflat. Așa om fi și noi?

Dimineața nu ne putem uita la Soare (care însă dispare în 15min). Dar nici la micul dejun total exagerat. Îl luam cu multă moderație, Papara de la Viscri e pe primul loc. Ieșim să luam aer dar ne intră vântul în oase. Ne retragem iar la culcuș, e înca devreme, dormităm și ne lansăm în povești furtunoase despre cupluri, aberând din ce în ce mai mult. Ce e mai frumos decât să stai la căldură și să aberezi, duminica dimineața, când afară șuieră vântul?

Cu greu ne hotărâm să plecăm, ne echipăm bine și ne urnim în direcția Viscri. În Sighișoara, în timp ce alimentez motocicleta zăresc pe drum un motociclist cu cască albă. Îmi pare ceva familiar. O fi Robert? Îl sun scurt, îl iau pe nepregatite și îl pun să întoarcă la primul Rompetrol. Motocicliștii sunt o specie cu totul aparte dar Robert îi bate pe toți. A plecat singur, dis-de-dimineață din București, pe vânt, special ca să mănânce tocmai la Petry în Tg. Mures. E grozavă o asemenea întâlnire, parca m-am întâlnit cu Moș Crăciun. E ora 11, mă întreb la cât o fi pornit la drum? După mâncare, vrea să se întoarcă pe Siriu și să mai facă ceva devieri offroad în drum spre casă. Ne spune că a împlinit 200 000km cu BMW-ul lui. În vreo 5 ani. Să mai spună cineva că BMW-urile nu-s fiabile. Jos pălăria! Îmi amintesc că într-o vară a venit special la Sibiu ca să-mi aducă o pereche de mănuși. Și n-a venit ca omul pe drumul cel mai scurt ci pe ocolite, pe Transfăgărășan iar apoi s-a întors la Bucuresti pe Transalpina. Curier rapid, așa într-o pauză de lucru.

Spre Viscri ne cam rupe vântul, mai căutăm un loc de făcut poze, unul ba e cu tufe, altul prea cu vânt așa că oprim direct la Casa Albastră – Viscri 32. Alexu (Toader) unul dintre inițiatorii proiectului ne primește ca de obicei și exagerează cu amabilitatea. Ne întreabă de o suta de ori daca totul e bine, dacă avem nevoie de ceva, dacă mâncarea e bună, dacă suntem mulțumiți. Îi transmit cumva să se relaxeze dar așa e de fiecare dată când are oaspeți multi. Surprinzător evenimentul aceasta a adunat un număr mare de oameni veniți de prin toată tara. Semn că lumea caută pretexte pentru a ieși din casă, mai ales după iarnă. Nu încetez să mă mir cum unii traversează jumătate de țară pentru o simplă papară bună, într-un loc deosebit. Apare și Nelu la papară, un prieten din Sibiu, cumva în lumea lui, pe o pârțăitoare Honda de 250cmc cu care vrea să meargă în Islanda la vară.

Atmosfera e ușor hipsterească, luam ciorbă simplă, de cartofi cu tarhon, lapte covăsit si multe papare cărora nu le putem identifica denumirea și conținutul. Alexu e copleșit si el, prins cu organizarea rezervărilor nu mai știe nici el ce e în farfurii. Dar ce mai contează când totul e atât de gustos? Aici la Viscri fiecare produs, fie că e ou, ridiche, ceapă, brânză, lapte, cartof sau cârnat are o poveste anume, e adusă de la familia X, Y sau Z din munții H, Y sau V, care exceleaza în desavârșirea acelui produs. Un fel de Filantropica, dar pe stomacul plin … “produsul întins care nu spune o poveste …”. Pe post de final apoteotic, prajitura Doboș cu supliment, prăjitură-reper, o să mă gândesc mult timp la ea.

Drumul spre casă e fără istoric, cu ochii în turometru’ de grija rodajului. Îl mai surprind pe Gabriel și îi dau emoții Mădălinei cu o ieșire neașteptată pe un deal, doar pentru o fotografie-clișeu cu fundal muntos, pentru istorie.