9. Sus și jos, pe Costa de la Luz

9. Sus și jos, pe Costa de la Luz

Dimineaţa mi se pare divină. Mă trezesc mai devreme, o iau printre căsuţe apoi prin camping, spre ocean. Îmi place foarte mult organizarea acestui camping, cu zona de căsuţe de piatră, apoi zona de bungalow-uri de lemn cu terasă ca a noastră, de unde poţi vedea oceanul printre plopii ale caror frunze foșnesc şi tremură puternic, bătute de vânt. Apoi spaţiile pentru corturi organizate şi curate. Poţi vedea acolo canapele, barci, jet-uri de apă. Au şi oamenii de aici nişte obiceiuri de te apucă râsul, unii parcă şi-au adus toată casa aici, cu bucâtârie cu tot. Zona de spălător e curata, există supermarket şi restaurant unde poţi lua micul dejun., prânz, cina  Nu le-am frecventat niciodată dar campingurile, cel putin aici in Spania par o alternativă atractivă atât ca loc de petrecere a concediului la mare cât şi ca loc temporar de cazare într-o câlâtorie ca a noastrâ. Ţeapa de aseara ne arată şi alternativa camping. Am avut cazâri mult mai scumpe care nu s-au ridicat la înâlţimea acestui camping amplasat mai mult decât perfect. La ieşirea spre plajă este un teren de baschet pe iarbă, curat. Alături un mare loc de joacă cu leagăne şi topogane pentru copii şi apoi o zonă protejată unde broaştele ţestoase îşi depun ouăle.

Plaja are nisip fin, e mai lată de 100m şi luuuungă că nu-i poţi vedea capătul. E enormă. Deşi e dimineaţă, e ceva agitaţie, se face mult jogging, se plimbă câinii. Întru scurt în apă, îmi pare chiar plăcută temperatura. Apar pe rând colegii, ne plimbăm, stăm pe nisip şi povestim. Apoi luăm un mic dejun la restaurantul campingului. Observăm că zona e exclusiv plină de spanioli, nimeni nu înţelege engleză. Spaniolii de aici, andaluzi, sunt altfel decât cei catalani sau cei din comunitatea madrileana, nu e greu să-ţi dai seama. Comandăm mâncarea cu dificultate, apariţia noastră aici e total neobişnuită pentru ceilalţi, parcă suntem extratereştrii. Dacă ceri un „orange fresh” eşti întrebat “marmelada?”. Reuşim până la urmă un mic dejun simplu ca-n Costa Almeria tostada con tomate, cheso, jamon iberico.

  

Intrăm în programul de relaxare, mai stăm puţin şi la plajă, facem o baie. Apoi ne echipăm sumar, blugi şi cizme, vom da o tură pe plajele Costei de la Luz. În Barbate trecem printr-o megazona de festival de muzică şi oprim la Playa Las Dunas, exact lângă Farul din Trafalgar. Şi aici e o plajă impresionantă, duna imensă de nisip a fost împrăştiată de vânt şi acoperă şoseaua care duce la far. Ne aşezăm la o terasă răcoroasă, eu merg spre far, în cizmele moto, mă lupt cu nisipul şi cu căldura. Nu chiar ca Nelson artizanul unei mari victorii navale britanice împotriva flotei lui Napoleon aici in Trafalgar. Victorios, Nelson şi-a găsit însă sfârşitul în bătălie neputând să-şi savureze victoria, măcar cu o baie, cu o sangria şi cu o caracatiţă la grătar pe plaja asta generoasă. Nu ştim noi foarte multe despre Nelson, nici despre bătălia de aici din Trafalgar, nici despre far. Dar ne-am bucurat într-o toamnă, ca turişti, de atmosfera londoneză din Trafalgar Sqare, City of Westminster, în mijlocul căreia e ridicată columna lui Nelson, în cinstea victoriei de aici.

Terasa asta răcoroasă ne place mult, ne luăm o grămadă de tapas-uri cu peşte, “fructe de mare”, Gabriel se delectează cu un tapas cu carne de porc Pata Negra, Madălina cu unul cu sardine, eu cu un fel de calamar tempura cu crustă gustoasă. Ne luăm şi o paella mare pe care efectiv o devorăm. Motocicletele au şi ele parte de o parcare specială.

Mâncare! E unul dintre lucrurile importante pentru care călătorim. Ne întrebăm cum reuşesc oamenii de aici să aibă o mâncare simplă şi genială cam pe oriunde te opreşti? E greu să nu faci comparaţii cu ceea ce găseşti acasă. Cu mici excepţii, la noi, e greu să găseşti o banală şi tradiţională mămăligă cu brânză, să fie cât de cât bună, nu mai vorbesc de o ciorbă gustoasă sau o omletă la un mic dejun. Dar până la ciorbă şi omletă e drum lung, o porţie de cartofi prăjiţi care să fie cât de cât comestibilă e un lucru rar întâlnit. Nu cred neapărat că ar fi vorba de altă calitate a ingredientelor şi altă tradiţie a gătitului, cred însă că oamenii printre care ne-am tot plimbat cu motocicletele fie ei greci, croati, italieni, francezi, marocani, spanioli au mult mai mare respect pentru mâncare decât cel pe care-l avem noi. Îşi respectă şi îşi protejează reţetele tradiţionale şi ingredientele,  le verifică permanent, le clasifică şi urmăresc constanţa calităţii.

Sună clişeu, dar la noi, absolut toate roşiile din piaţă sunt ”de Izbiceni”, toate lubeniţele-s “de Dăbuleni”, căpşunele-s de Satu Mare iar toată brânză, e cum altfel … decât “de Sibiu”. Gustul lor e însă loterie, la noroc. De la an la an mâncarea şi-a pierdut gustul bun la care mă gândesc cu nostalgie. Parcă cu fiecare an care trece se pierde ceva.

În plus, ne-am pierdut (sau nu l-am avut niciodată) obiceiul oamenilor, nu numai în ţări bogate ci şi în cele mai sărace, de a mânca în oraş, fie la restaurant, fie în stradă. În Spania cel puţin, tineri sau vârstnici, iau micul dejun în oraş, stau la cafea, se răcoresc cu o bere, se bucură de ceva dulciuri fine şi elaborate, caută să ia un prânz delicios şi îşi încheie ziua cu o cină aromată şi un pahar de vin într-un loc plăcut. Obiceiurile de mai sus sunt un motor fantastic pentru  cafenele, patiserii, restaurante. Toate sunt pline de marfă proaspătă, gustoasă, preparată cu atenţie acompaniate de o servire exemplară.

Lăsăm cu regret în urmă terasa cu bunătăţi, mergem mai departe să facem o baie undeva, fără o ţintă clară, la inspiraţie. Intrăm pe un drum offroad plin de nisip până dăm de o parcare lângă o plajă unde aproape mă înfund într-o gaură de nisip. Plaja e în tonul celor de aici, exagerat de generoasă când vine vorba de spaţiu şi de cantitatea de nisip. Se numeşte Playa Mangueta şi nu e generoasă numai în tonele de nisip ci şi în “organe” expuse la soare, fiind plajă de nudişti. Unii sunt cam prea exhibiţionişti, inalţă  zmee, lucrând mult timp la ele aplecaţi cu capul jos  şi cu fundul la soare. Alţii aleargă după farfurii zburătoare plonjând pe nisip, altii iau prânzul pe cearceaf, punând mâncarea, natural, între picioare. O tipă se pune lângâ noi, râmâne doar în ochelari de soare. Noi nu suntem nudişti,  ne întindem cam stingheri, probabil din dorinţa de a fi discreţi, aţipim pe prosoape.  Eu mai fac şi vreo două băi scurte, răcoroase.

După masa de prânz şi moţăiala de pe plajă suntem într-o stare de amorţire profundă, ne mişcăm cu mare lene până la motociclete. Ne echipăm cu greu, suntem bătuţi de vânt, plini de nisip, motocicletele la fel. Parcurgem iar bucata de offroad cu nisip şi ieşim în drumul asfaltat. La primul giratoriu am parte de un lucru care nu mi s-a mai întâmplat niciodată, pe care ar trebui să-l pun ori în categoria ghinion ori în categoria noroc. Există aici în Spania nişte sensuri giratorii pe care pe la noi nu le-am văzut. Sunt puse cumva înclinate, în pantă pe marginea dealului, acolo unde se întâlnesc drumurile. Gabriel e în faţă, ţinem direcţia “spre înainte” dar trebuie să ocolim giratoriul prin partea cea mai de jos.

Sunt relaxat, când îmi vine rândul mă aplec lejer spre dreapta în coborâre şi apoi fandez repede şi mă aplec spre stânga în sensul de înclinaţie al pantei accelerând foarte uşor pe urcare. Comparativ cu înclinaţia asfaltului suntem brusc foarte aplecaţi, parcă plutim. Fără ca nimic să mă anunţe, pe uşoară accelerare, roata spate îşi pierde aderenţa şi motocileta ne aşează cu delicateţe jos, ea oprindu-se în faţa noastră, culcată. Low side. O ridicăm şi în 30 de secunde suntem iar pe ea, ieşind din giratoriu. Gabriel se întoarce şi oprim să evaluăm situaţia. Cauciucul e bun, l-am schimbat la plecarea din ţară, în cei aproape 4000 de km de până acum nu am avut vreo problemă de aderenţă. Pe marginea stângă a anvelopei se vede cum a ajuns “la capăt”. E greu de tras o concluzie clară, pare mai mult un cumul de factori: prea multă relaxare, prea multă încredere, o trasă probabil nu prea optimă, pe asfalt există şi câteva pete suspecte, poate de ulei – dar nu ne dăm seama dacă ele sunt cauza pierderii aderenţei. La fel de incert sunt şi în ceea ce priveşte nisipul pe care l-am avut pe roţi de la ultima plajă unde roata spate îmi intrase destul de serios în nisip.

Cert e că relieful nu m-a ajutat de loc, ar fi trebuit să fiu mai atent la înclinaţia şoselei spre marginea din dreapta atunci când eu viram la stânga – cabraj negativ (şoseaua e înclinată invers faţă de direcţia de virare) şi să nu exagerez cu înclinatul. E bine să-mi asum vina şi să nu mă pierd în a căuta vinovăţii colaterale. Cu motocicleta din fiecare experienţă înveţi ceva. Suntem întregi asta e cel mai important, motocicleta e şi ea e intactă (crashbarul e zgâriat nesemnificativ). Gabriel glumeşte de încurajare, zice că şi Valentino Rosi mai cade. Eu îmi aduc aminte de Mihai Barbu care a căzut şi el inexplicabil, aparent fără motiv pe un asfalt proaspăt turnat la începutul călătoriei lui spre Mongolia. Lui Vali Pană, un om pe care-l apreciez mult – călătoreşte împreună cu fiul lui prin Asia – i-a căzut zilele trecute motocicleta pe picior într-un mod stupid, atunci când o împingea să-i facă o poză. Din păcate a trebuit să-şi întrerupă excursia.

O călătorie pe două roţi, indiferent cât de lungă e şi indiferent de direcţia în care o apuci, să recunoaştem, presupune şi riscuri. Dincolo de îndemânare (care se dobândeşte odata cu km parcurşi) e nevoie si de o atitudine corecta. Eu sunt conştient de asta, am o fire precaută şi nu mă cred mare rider. De când sunt motociclist, e prima dată când am un eveniment, fie el minor. Nu am avut nici mâcar incidente banale de trafic sau de altă natură. De data asta am fost uşor “depuşi” jos de la câţiva zeci de centimetri înălţime, fiind aplecaţi cu motocicleta, fără viteză, iar după cădere nici măcar nu am alunecat pe asfalt. Aşa că, deşi era mai bine fără el, evenimentul îl trecem la “noroc”.


Ne adunăm destul de repede, mai urcăm şi la un punct de belvedere. Ne plimbăm pe o coasta “podită”, După întâmplarea mea, Gabriel e şi mai îngrijorat în privinţa cauciucului spate. Dă telefoane la un service în Lisabona, aleargă la motor să citească ce scrie pe cauciuc, apoi vine la noi, notează pe telefonul lui, sună înapoi de pe al meu şi dictează dimensiunile. Pare că se va rezolva situaţia cauciucului în Lisabona.

O zi şi cu relaxare dar şi cu încordare, pe care o încheiem cum altfel decât la un alt restaurant reuşit la care ne-a dus “nasul” fin al lui Gabriel, restaurant care îmbină cu succes preparatele de mare cu cele de fermă. Tragem concluzii mai mult decât pozitive despre Costa de la Luz, un loc frumos pentru leneveală de concediu.  Ne răcorim cu o supă gazpacho apoi salată rusească, calamar, manchego, steak de vită, andive cu camembert, vin roşu, sangria, somn.

2017 – o introducere
0. Barcelona – Mucho gusto
1. Prin coasta florilor de portocal spre Mecca Paelliei
2. #rezist spre Costa Almeria
3. Cu plăcere, pe Costa Almeria
4. Marbella, complicat
5. Rabat, prima piesă de Domino?
6. Rabat, Casablanca, Marrakesh
7. În derivă prin Marrakesh
8. Marrakesh, Gibraltar, Costa de la Luz
9. Sus și jos, pe Costa de la Luz
10. Sevilla, Algarve
11. Algarve
12-13. Lisabona
14-15. Madrid vs Barcelona
16-17-18. Barcelona, Genoa, Viena, Sibiu

Next Post:
Previous Post:
This article was written by
G. Serban
Website: Joy Ride Coffee

Nu pierde ocaziile de a reactiona cind vede lucruri care ii vorbesc. Ii place lumea asta asa cum e ea - cu lumini si umbre, intre care se intrevad nenumarate nuante de gri. Adora sa fie inconjurat de oameni normali. Situl de fata, care nu reclama nu stiu ce pretentii, le este dedicat intr-un fel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *