4. Marbella, complicat

4. Marbella, complicat

După un mic dejun identic cu cel de ieri o luăm spre Riviera Spaniolă. Încercăm să o luăm pe drumul de coastă însă intrăm în stațiuni din ce în ce mai mari și mai aglomerate, unde stăm ba în trafic ba la zeci de semafoare. Hotărâm tacit să o luăm pe autostradă și bine facem, Autopista del Mediterráneo e senzațională. Murim iar de ciudă că nu avem asemenea drumuri și în România.

De când am venit în Spania am citit vreo patru știri cu Valea Oltului blocată și una care spunea că s-a surpat un tronson încă nedat în folosință de pe viitoare autostradă Lugoj – Deva. La benzină Gabriel iar îmi spune teoria lui, pe care o repetă de câte ori dăm de o autostradă spectaculoasă. Cu siguranță politicienii români cu mașinile lor luxoase circulă des pe autostrăzile Europei, știu despre ce e vorba. Ce o fi atât de greu să te uiți în jur și să întrebi: “ – Băi, care ai făcut autostrada asta pe o coastă accidentată, cu mii de curbe, cu tuneluri, cu debleuri și cu rambleuri, cu poduri enorme, pe care nici să o cauți nu găsești o denivelare cât de mică? Cât a costat? Uite îți dăm bani, avem suficienți de la UE, fă și la noi măcar una, să unim Aradul cu Constanța …” Spania în schimb are un excendent de autostrăzi, au construit prea multe.

Credeți-mă că e greu să treci peste neputința românească în ceea ce privește drumurile. În România, dincolo de orice incertitudine, efectiv e un furt general și o bătaie maximă de joc la adresa românilor. E suficient să dai o tură pe centura Bucureștiului (să zicem că circulatul prin capitală ar fi o excepție), să parcurgi Valea Oltului vinerea dupămasa sau să te zdruncini din toate oasele pe noua autostradă deschisă și închisă repetat de la Sibiu la Deva. Sau mergeți într-o dupămasă, oricare, de vară de la Sebeș la Alba. O să vă mirați în cât timp faceți 15km. Zi de zi se stă în coloană fără ca cineva să ia vreo măsură, nici picior de politist nu apare în trafic. Însă dacă dai intâmplator 63 la oră, sâmbata dimineața pe un drum larg, drept si pustiu, exact la ieșirea dintr-o localitate uitată, așa cum am făcut eu în Codlea, poliția o să sară prompt la datorie. Dacă uiți de autostrăzi și te gândești la sistemul de sănătate, educație și orice alt domeniu cazi în depresie adâncă chiar când ești în concediu.

Hai să trecem totuși peste frustrări, nu mai facem nici o comparație, facem însă o pauză de hidratare pe o plajă de pe Costă Tropical. E plin de oameni la plajă, stau înghesuiți pe un pseudonisip-tip pietriș. După splendidele locuri din zilele trecute ne întrebăm de ce te-ai înghesui aici, cu miile, pe o limbă de pietriș. Există multe explicații care țin mai ales de comoditate dar am învățat să nu mai judecăm lucrurile. De aici încolo călătoria noastră trece la o altă etapă, complet diferită de cea relaxantă de până acum. Urmează o zonă de turism de lux, în care nu ne vom învârti foarte mult, apoi vom trece în Africa, în Maroc. Simt că pe cât posibil e bine doar să ne uităm, să încercăm să înțelegem și să judecăm mai puțin cu mințile noastre limitate.

Ne răcorim cu o cola, ne uităm și mirosim niște anchovies apetisante puse la afumat, nu știu de ce nu ne luăm. Mergem mai departe și după Málaga cu fiecare localitate prin care trecem, se aglomerează, clădirile cresc în înălțime, stațiunile în mărime. Orașe în toată regulă: Torremolinos, Benalmádena, Fuengirola și mega stațiunea Marbella unde avem și noi cazare. Începe să se vadă luxul, prin jurul nostru ambalează ba un Ferrari ba un Lamborghini. Nu mă prea pricep la mașini, habar n-am care-i adevărată și care nu e, și nici nu știu să le evaluez după preț, dar îmi pare că aici “Mercedes ar fi banal”, un vers dintr-o piesă din “timpuri vechi”.

Ne cazăm repede, parcăm motocicletele după o curbă, le strecurăm cu spatele exact între mașini, de-a latul. Gabriel vrea să mâncăm. A ochit el un restaurant populat, într-un corp  de clădire lipit de cazarea noastră. Nu prea ne încântă, noi am vrea să vedem centrul, plaja, avem o lista cu posibile restaurante unde ar merita să încercăm. Dar Gabriel parcă nu prea e în apele lui, cred în secret că e afectat de bogăția din jur. Nu mai e în tricou simplu ca până acum ci și-a luat o cămașă.

Dana confundă vita cu peștele, Gabriel mănâncă miel, noi pește. Mâncăm fără mare entuziasm, deși mâncarea e gustoasă. Încerc să fac glume și să deschid discuții complicate despre lux, dar mai rău fac. O luăm timid și cu greu spre plajă. Drumul trece printr-un resort megaluxos. Ne uităm în stânga și în dreaptă la locurile de cazare, Gabriel e cu ochii în telefon și consulta prețurile. Se duc spre 30 000eur pentru o săptămâna aici. În dreapta e un Lamborghini(?) pentru închiriat. Ieșim în sfârșit la plajă, și ea e o imensitate nesfârșită. Încerc să fac fotografii dar nu e nimic spectaculos, nici o stâncă, nici un peisaj, doar o megalunga plaja de nisip. Apa e rece că gheața, nu pricep prea bine de ce aș veni aici in concediu. Poate din cauza restaurantelor bune, poate din cauza vieții de noapte, poate din cauză că e bine să fii văzut aici de anturajul tău. Am mai văzut filmul ăsta la Nikky Beach lângă Saint Tropez.

Am promis că nu voi judeca, dar totuși.

Luăm nisipul la picior trecem din terasă în terasă, deși mergem în același sens, de fapt țintele noastre sunt diferite. Noi căutăm inutil un loc fain unde să stăm la plajă, Gabriel caută o terasă unde să bea ceva bun. E și cam ars de soare dupa ziua de ieri, îl înțeleg, caută o umbră. În trecere observăm lumea, nu-i deloc pe gustul meu dar recunosc că încep să fiu subiectiv. Cămăși albe cu gulere ridicate, ochelari de soare trendy, bătrâni plictisiți dar potenți cu gagica tânără atașată, ținând picioarele încălțate în pantofi de pânză pe masă, fără șosete, cu cocktail-uri împopoțonate în față, cu platouri imense, neapetisante și neatinse, de calamari prăjiți, presărate însă cu nisip adus de vânt. Unii au și copii care se lăfăie plictisiți şi nemulţumiţi între pernele de pe fotolii. Alții se lăfăie în niște baldachine de prost gust. Mai sunt și genul cool, “sportivi”, veniți cu bicicleta la plajă. Dacă pe cei din prima categorie nu îndrăznesc să-i fotografiez, profit de liniștea sufletească a celor din a doua categorie.

Când Gabriel găsește o terasă ok, nu e “bună” plaja, când e bună plaja nu e bună terasa. Așa că ne despărțim. Fac o încercare de baie, total eșuată, apa e mult prea rece. Mă întind pe burtă pe prosop, apoi pe spate, apoi într-o parte, n-am deloc stare.  După douăzeci de minute trebuie să acționez, fac lobby pe la fiecare dintre colegi să plecăm altundeva. Mă duc și la terasa unde Gabriel stă cu un gin în față, lângă el două femei probabil  mamă și fiică, rujate și cu părul aranjat sugând burtă își fac fotografii rând pe rând cu un cocktail decorat cu multe fructe colorate. Îl conving să plecăm în Puerto Banús unde Mădălina zice că e crema luxului.

Spre cazare suportăm iar trecerea prin resortul luxos. Îmi expun teoriile mele despre Marbella, Gabriel mă contrazice și îmi spune mai pe ocolite că sunt eu anacronic si conservator și că nu înțeleg viața de aici. Așa o fi. De departe vedem doi polițiști care se învârt pe lângă motocicletele noastre. Mașinile între care am parcat au dispărut și motocicletele noastre au rămas izolate, departe una de altă, în drum, exact de-a latul curbei. Le facem semne polițiștilor, le explicăm că la momentul în care am parcat era full de mașini, nu au absolut nicio intenție să ne amendeze, pare că stăteau doar să protejeze zona în cazul în care cineva intră în curbă fără să știe că motocicletele noastre sunt în drum. Le suim pe un trotuar, ne cerem scuze și le mulțumim.

Puerto Banús e wow, întradevăr o oază a bogaților. Trecem pe lângă niște piscine – bar, unde sunt party-uri cu coktail-uri, spume și gagici, fiecare masă are un jacuzzi propriu. Mie mi se par niște party-uri fake, un dezmăț opulent pe care nu-l înțeleg deloc. Gabriel mă contrazice cam cu năduf. E clar că nu suntem pe aceeași lungime de undă. Trecem printre sute de vânzatori de poșete  Vuiton și ochelari Gucci și la capătul stațiunii găsim o terasă izolată, bem un gin tonic exagerat de scump și stăm la povesti. Ne plimbăm iar pe faleză, dar poolparty-urile care acum o jumătate de oră păreau la apogeu au dispărut complet ca şi când n-ar fi fost.

Dăm de zona de yahturi, mașini, magazine de firmă și ne strecurăm printre oameni îmbrăcați în haine foarte scumpe. Noi am mai merge dar Gabriel,  ne tot zorește să ne întoarcem. Ar vrea înapoi la terasă de pe plaja din Marbella.

În căutările noastre de pe net am dat de un anume chef spaniol, cu ceva stele Michelin, celebru în zona Marbella-Dani Garcia.  Nu avem bani fără limită, facem eforturi mari ca să ne permitem aceste concedii. Dar de dragul experienței parcă ne-ar place să încercam și unul dintre restaurantele lui. Gabriel cedează insistențelor noastre, renunță la ideea cu petrecerea serii la beach bar.  Mergem la Bibo by Dani Garcia, un loc amenajat excelent în curtea interioară a unui hotel. Am sentimente amestecate, îmi place locul, lumea arată bine. Există mai multe spații: o patiserie, un bar cu terasă, vreo trei restaurante cu specific diferit. Sunt îmbrăcat tare prost pentru spațiul ăsta luxos. Pun pe seama călătoriei cu motocicleta, dar și dacă mi-aș lua de acasă cele mai bune haine tot cel mai prost îmbrăcat de aici aș fi. Nu că aș fi foarte afectat din cauza asta, mă gândesc că mulți dintre cei care mănâncă aici ar vrea să fie într-o călătorie la fel că a noastră.

Stăm la zona de patiserie, luăm ceva prăjituri – nu spectaculoase, bem un coktail nici el deosebit. Gabriel ia o porție de nachos, bună. Cei care servesc sunt tot pe lângă. Trăim cu impresia că nu aici la patiserie sunt coktailurile bune ci jos în curte la bar, unde sunt profesioniștii. Hai să o facem și pe asta, ne mutăm la bar cu gândul de a bea un gin tonic în picioare. Dar la bar suntem invitați și conduși să stăm jos la masă, ca toată lumea, pe fotolii mult prea mari și mult prea comode. În stânga avem niște ruși bogați, ai căror copii sunt magentizati cu ochii în tablete, în dreapta avem niște femei cu burca pe față, ai căror bărbați mișună te miri pe unde. Primim ginul tonic în niște pahare total improprii, preparate prost (și va rog să ne credeți că la ginuri am devenit experți – atât la combinații de preparare cu lime, castravete, cimbru, lămâie, grapefruit cu tipul de gin, cu tipul de apa tonică, cât și cu paharul și modul de preparare, lucruri pe care le-am învățat tot de la spanioli). În afară de spațiul amenajat excelent aș spune chiar senzațional, locul ăsta nu mai are nimic în afară de oameni aparent bogați care nici măcar nu par să se distreze.  Mai are și o grămadă de review-uri negative pe net, citite acum, post vizită. Bibo by Dani Garcia nu-mi mai sună bine deloc însă notă de plată pentru cele patru ginuri, ne sună și acum în cap.

Uitându-mă în jur, la oamenii care beau şi mănâncă, îmi vine în cap frustrarea lui Bourdain în legătură cu tradiționalul și banalul burger american. Burgerul e o chiftea banală din carne de vită tocată, amestecată cu grasime, prăjită simplu pe o plită şi băgată într-o chiflă. Costul ei traditional este 8 dolari. Dorinţa producatorilor de profit a făcut ca în acea carne tocată sa mai adauge şi părţi ale vitei mai puţin calitativă: piele, rât, zgârciuri, cartilagii etc. Nu numai ca sunt mai slabe calitativ dar acestea intră în contact cu fecalele şi aşa burgerul de vită devine susceptibil purtător de E-Coli. Dar pentru asta s-au inventat E-urile şi spălăturile cu amoniac. De care toată lumea încearcă să se ferească. Soliția vine de la aceiași  producători care scot şi burger-ul Bio, fără E-uri şi antibiotice, adică, în fapt, vechiul burger de 8 dolari doar că acum e organic si costa 24 de dolari. Lucrurile nu se opresc aici, există acea vită originală din japonia, Wagyu deosebit de apreciată pentru combinaţia de carne şi de grăsime, o carne marmorată, care pusă simplu pe plită devine delicioasă. În opinia lui Bourdain să iei această carne să o toci şi să adaugi grăsime din borcan peste ea e o adevărată blasfemie şi bătaie de joc la adresa vitei şi a burgerului tradiţional. Înteleg însă că există o megapiaţă pentru aceşti burgeri pentru pretenţioşi, exagerat de scumpi.

Nu ştiu dacă paranteza de mai sus e relevantă, dar şi aici la Bibo, să plăteşti pe un singur pahar de gin, fie el premium, preparat prost, într-un local, recunosc deosebit, cam cât ai da pe o sticlă întreagă din acelaşi gin e o exagerare. Oamenii ăştia dau bani grei pe nişte prăjituri total banale, pe o salată caraghioasă de fructe care are puţină zeama acră de portocale şi în rest numai cuburi de măr, pe un gin distrus prin preparare. Despre cafea numai de bine … dar nu aici. Recunosc că probabil din masochism și probabil din dorința de a nu trage concluzii greșite, i-am mai dat o şansă lui Dani Garcia la micul dejun din ziua următoare. Şansă pe care a pierdut-o cu brio. Dar il felicit maxim pentru că a înţeles perfect ce-şi doresc oamenii.

Iar e noapte tarziu, adiós Marbella, gata promit să nu te mai judec.

2017 – o introducere
0. Barcelona – Mucho gusto
1. Prin coasta florilor de portocal spre Mecca Paelliei
2. #rezist spre Costa Almeria
3. Cu plăcere, pe Costa Almeria
4. Marbella, complicat
5. Rabat, prima piesă de Domino?
6. Rabat, Casablanca, Marrakesh
7. În derivă prin Marrakesh
8. Marrakesh, Gibraltar, Costa de la Luz
9. Sus și jos, pe Costa de la Luz
10. Sevilla, Algarve
11. Algarve
12-13. Lisabona
14-15. Madrid vs Barcelona
16-17-18. Barcelona, Genoa, Viena, Sibiu

Next Post:
Previous Post:
This article was written by
G. Serban
Website: Joy Ride Coffee

Nu pierde ocaziile de a reactiona cind vede lucruri care ii vorbesc. Ii place lumea asta asa cum e ea - cu lumini si umbre, intre care se intrevad nenumarate nuante de gri. Adora sa fie inconjurat de oameni normali. Situl de fata, care nu reclama nu stiu ce pretentii, le este dedicat intr-un fel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *