10. Sevilla, Algarve

Astăzi părăsim temporar Spania și ne vom îndrepta spre plajele portugheze. Nu înainte de a mă bucura încă odată de plajă şi de locul de aici. Stau pe nisip, fotografiez o scoică, apoi o piatră. Îmi îngrop picioarele în nisip aşteptând valul. Mă gândesc “la acasă” şi la ultimele zile, parcă au trecut câteva luni de la plecare. Barcelona și seara nebună din Valencia sunt duse demult, Marbella parcă nici n-a fost. Chiar şi experienţa Marocului mi se pare îndepărtată. Încerc ciudat și un dor de a mă plimbă cu bicicleta peste deal prin pădurea Dumbrava. Apar şi ceilalţi, stabilim programul. Micul dejun de astăzi de la restaurantul campingului, nu prea ne iese. Deşi nu e foarte aglomerat, personalul e varză, bruma de engleză de ieri e complet uitată, sunt depăşiţi complet de situaţie. Pierdem mult timp aşteptând în timp ce majoritatea clienţilor renunţă. Reuşim totuşi să mâncăm ceva, dar ora estimată de noi pentru plecare a fost depăşită semnificativ.

Totuşi avem timp să facem şi o pauză de prânz în Sevilla, capitala Andaluziei. Nimerim chiar în centru, parcăm motocicletele pe un loc special pentru ele, legăm caștile de motor şi o luăm pe străduţe. Vedem turnul Giralda, “copie” după cel din Marrakesh şi ocolim catedrala impresionantă a oraşului. Centrul arată foarte bine, ne-am vedea aici într-un vizită cu mulţi prieteni puşi bine pe mâncat şi pe băut. Nu e foarte vie atmosfera la ora amiezii, e şi foarte cald, cum ne-am îndepărtat de litoral temperatura a crescut cu câteva grade. Cu gecile pe umăr nu prea avem entuziasm, luăm o îngheţată, nu găsim un restaurant care promitea ceva bun pe internet, ne aşezăm însă la unul de inspiraţie mexicană. Luăm nachos, enchiladas, tacos, quesadillas şi îi trimitem fotografii lui Dorin, prietenul nostru gurmand din Sibiu de la care am deprins plăcerea experienţelor culinare, în amintirea ispitelor gastronomice trăite împreună cu el, în Mexico City. Ne sună instantaneu pe facetime, râdem şi îi arătăm live mâncarea. Mădălina bea şi o bere Modelo, berea de care ne-am bucurat în Mexic. Pe trotuarul pe care mâncăm încep să curgă oameni îmbrăcaţi de ceremonie. Femeile îmi par destul de caraghioase, majoritatea sunt supraponderale, trecute bine de prima tinerețe, au fuste scurte şi mulate iar pe cap au pălării excentrice. Vin în continuu, trece şi o mireasă tot corpolentă, topul ciudăţeniilor se schimbă cu fiecare grup, rochiile strâng din ce în ce mai tare formele rotunjite, culorile sunt din ce în ce mai stridente și mai sofisticate, pălăriile sunt tot mai ridicole. La plecare îi vedem stând leșinați de cald pe o bordură, așteptând probabil intrarea la fotograf. Să te îmbraci în asemenea hal și să te vezi peste ani in fotografii, cred că e ceva.

Plecăm cu oarecare regret din Sevilla, ne udăm vestele de răcire şi o luăm spre Portugalia. Trecem de Huelva capitală gastronomică a Spaniei 2017, cu burţile pline, ne gândim doar din mers la ce bunătăţi se prepară pe acolo. Apoi vine un set de panouri stradale în care suntem anunţaţi că cetăţenii nerezidenţi trebuie să intre într-o parcare în dreapta. Suntem pe autostradă, Gabriel ezită, trece de zona respectivă, dar totuşi opreşte imediat după. Eu în spatele lui, dau puţin cu spatele pe banda de urgenţă, apoi întorc, intru în parcare şi încerc să înţeleg despre ce e vorba. Mă lămuresc că trebuie plătită taxa de autostradă. Mă duc pe jos la automatul de bilete care pare mort.  Mă învârt în jurul lui în speranţa declanşării vreunui senzor. Văd pe jos nişte linii, repere pentru o camera video. E clar, mă duc şi iau motocicleta sar peste o bordura, apoi cobor una, o pun între marcaje, automatul se trezeşte la viaţă, vorbește ceva în portugheză, bag cardul şi îmi iese biletul cu numărul de motor tipărit pe el. Îl chem pe Gabriel, face aceeaşi mişcare, suntem legal în Portugalia.

Luăm o pauză într-o benzinărie, e jalnică, i-aş trimite în Maroc să vadă ce e aia una faină. Mă chinui să alimentez, nu funcţionează, altă voce electronică îmi vorbeşte ceva în portugheză. E o benzinărie la care întâi trebuie să estimezi câtă benzină intră, după care să te duci la casă specificând numărul pompei unde ai maşina oprită, plăteşti şi apoi te întorci să alimentezi. Dacă ai estimat prea puţin, nu eşti cu plinul făcut deşi ai fi vrut, dacă estimezi prea mult, asta e, îţi asumi pierderea banilor. Mie îmi iese prima varianta. E scumpă benzină, ajunge la 1.7 eur pentru un litru.

Trecând din Spania în Portugalia se simte o oarecare trecere într-o zona ceva mai săracă. Drumurile nu mai sunt aşa de bune, marcajele sunt din ce în ce mai sărace. Unul dintre lucrurile care ne plac este că scăpăm de staţiile de taxare de pe autostrada. Cu motocicleta ai o grămadă de probleme la punctele de plată: înainte de bariera de trecere ai o barieră de limbă, nu merg cardurile de credit, greşeşti culoarul de acces, se strică biletele de carton ţinute în buzunar, nu te vede senzorul de la barieră, vorbeşti singur cu un robot care o ţine pe a lui – “Inserte otra tarjeta”, personalul care vine într-un târziu nu înţelege engleza şi aşa mai departe.  Aici e mult mai simplu, am fost scanaţi la intrarea în ţară ne-a fost citit cardul VISA şi din loc în loc sunt camere care fotografiază numărul de înmatriculare. La fiecare fotografie ni se scade din cont o suma. Mă gândesc că ar putea să ne dea şi câte o amendă dacă constată că între două fotografii am ajuns prea repede. Sper să nu.

Ajungem în Algarve, în Alvor, locul unde vom sta două nopţi. Stăm la un hotel cu SPA dar seamănă mai repede a bloc. E departe de ceea ce părea a fi în pozele de pe net, atunci când am făcut rezervările. Oamenii pe aici însă sunt superprietenosi, mai ales comparativ cu Costa de la Luz, vorbesc o engleză perfectă. Mie-mi era dor să aud portugheză, aşa melodioasă cum o ştiu din Brazilia, însă pe aici se aude mai multă engleza. Odată instalaţi, eu cu fetele mergem pe plajă iar Gabriel pleacă în explorarea restaurantelor din preajma ei. Vântul rupe pe aici, cum ieşim deja ne ia frigul, parcă nici soarele care încă e destul de sus nu reuşeşte să ne încălzească.

Plaja e altă imensitate în genul celor de la ocean, văzute în Spania dar nisipul e mult mai fin. Acestei plaje i s-a construit o faleză de lemn, aeriană, uneori înaltă cam de doi metri, care se întinde impresionant pe câţiva kilometri având din loc în loc scări de coborâre spre plajă sau spre stațiune. Pare recent construită, în imaginile aeriene de pe google maps nu apărea. Din când în când, această faleză are acces și la câte un restaurant, construit tot în aer, pe piloni. Portughezii au rezolvat probabil nevoia oamenilor de a se plimba pe faleză şi de a avea un view spre ocean atunci când iau masa la restaurant. Cu toate acestea peisajul nu e deosebit, deşi pe plajă e foarte plăcut, genul de loc unde ai sta cu prietenii o zi intreagă.

Apa e gheaţă, soarele apune, afară tremuri din cauza vântului. Ne îndreptăm şi noi spre restaurantul ales de Gabriel. E relaxat, soarbe dintr-un gin şi priveşte gânditor spre ocean la fel cum privea mulțimea din Marrakesh. Ne luăm, şi noim, unii  bere, alţii gin şi tot aruncăm câte un ochi pe meniul cu mult pește. Mai tragem cu ochiul şi la mesele din jur. Frigul ne obligă să ne mutăm la o masă în interior. Chelnerii sunt activi, isteţi, vorbesc o engleză perfectă, sunt în largul lor aici în restaurant.

Ne luăm aperitive cu ciorbă de pește traditională cu ceva făinoase, midii şi vongole şi ne alegem un pește de trei persoane (în lipsa unuia de patru) şi unul mic ca să avem toţi câte o porţie întreagă. În imaginea din articol chelnerul ne arată un Sea Bream, cunoscut la noi că Dorada. Noi însă luăm un Sea Bass cel din stânga, recomandat și foarte răspândit aici în sudul Portugaliei. Sunt preparaţi simplu, fiind proaspăt, la grătar. Radem aperitivele, eu cer pâine şi înmoi în sosul rămas după vongole. Chelnerul, cu ajutorul unui cuţit porţionează peștii cu mare dexteritate şi ne aranjează patru porţii care arată grozav. Cu vin alb, portughez, ne lingem pe buze şi tragem concluzia că porţiile puteau să fie mai mari. La masa vecină niște englezi care-mi par cu ifose mănâncă ceva apetisant dintr-o oală turtită, cu capac care are o clemă atașată. Inițial m-am gândit că e supă de pește dar apoi mi-am dat seama că am ratat o mâncare binecunoscuta aici: cataplana. Dar și mâine e o zi. Ne chinuim să plătim cu cardul de la o bancă românească care e în “revizie” în această noapte, ne prindem de ce nu merge şi reuşim în final să plătim cu altul. Tremurăm până la hotel în pantaloni scurţi şi în tricou, deşi parcă după ce a apus soarele vântul s-a mai liniştit. Staţiunea e pustie, pare că în afară de o cină la un restaurant nu mai ai altceva de făcut. E drept că  vântul îţi cam taie orice tentativă de a sta pe străzi.

2017 – o introducere
0. Barcelona – Mucho gusto
1. Prin coasta florilor de portocal spre Mecca Paelliei
2. #rezist spre Costa Almeria
3. Cu plăcere, pe Costa Almeria
4. Marbella, complicat
5. Rabat, prima piesă de Domino?
6. Rabat, Casablanca, Marrakesh
7. În derivă prin Marrakesh
8. Marrakesh, Gibraltar, Costa de la Luz
9. Sus și jos, pe Costa de la Luz
10. Sevilla, Algarve
11. Algarve
12-13. Lisabona
14-15. Madrid vs Barcelona
16-17-18. Barcelona, Genoa, Viena, Sibiu