16-17-18. Barcelona, Genoa, Viena, Sibiu

16-17-18. Barcelona, Genoa, Viena, Sibiu

O motocicletă în parcarea din faţa locuinţei înseamnă un vis de călătorie. Motocicleta se poate asorta cu muzica rock, cu cromul strălucitor, cu circuitele de viteză, cu trecerea obstacolelor offroad, cu look-ul cool, cu megaparty-uri între prieteni etc., însă pentru mine motocicleta este cea mai bună deschidere spre visul de a descoperi ceva, semnificativ sau nu, despre  lume. O promisiune. În afară de motocicletă, care dealtfel nici nu e neapărat necesară (în fond într-o călătorie poţi merge cu orice: cu maşina, cu bicicleta, pe jos, cu camperul, cu autostopul), ar mai fi nevoie de câteva ingrediente: încrederea în oameni, acceptarea diversităţii, setea de a experimenta, curajul, răbdarea, norocul, echilibrul interior, o minte deschisă cât mai elastică şi multe altele asemenea. E adevărat, atât motocicleta cât şi călătoria pe cont propriu te scot din zona de confort, dar când e vorba de vise, orice merită încercat.

Visele pot fi mai mari sau mai mici, nu e foarte important. Visele mari însă trebuie arătate, pentru inspiraţie: Bogdan Marcu a parcurs Africa de la nord la sud pe bicicletă, Avram Iancu un bibliotecar din Hațeg înoată Dunărea doar în slip de la izvor până la vărsare, Cristian Scutariu a mers pe motocicletă până în Siberia, Mihai Barbu şi-a inclus familia într-un ataş şi de vreo 4 luni se plimbă prin Asia, doi amici Mihai şi Adrian au trăit intens prin “stan”-uri şi nu numai, de tatăl şi fiul – Pană – am mai scris, Andrei Roşu (după multe recorduri impresionante) va traversa Atlanticul cu o barcă cu vâsle. În anii trecuţi m-a impresionat povestea lui Radu Diaconescu care a pedalat de unul singur mii de kilmetri prin Asia unde a făcut o ascensiune pe Khan Tengri. După reuşita ascensiunii a urmat însă o “cădere liberă”, a rămas fără degetele de la picioare din cauza degerăturilor. Întors cu avionul în ţară, după operaţie, se recuperează fizic şi apoi recuperează bicicleta din Kazahstan şi îşi încheie cu succes a visului de a se întoarce pe forţe proprii în România pe bicicletă.

Aici în portul din Barcelona aşteptând la îmbarcarea spre Italia întâlnim o familie de români stabilită lângă Valencia, un cuplu cu un bebe de 6 luni. Merg cu mașina în Italia unde vor petrece câteva zile în Florenţa şi în Toscana după care spre sud până la Bari de unde vor lua un ferry până la Igoumenitsa în Grecia. Vor sta câteva zile în munţi şi vor traversa Grecia până la Alexandroupolis unde urmează alt ferry până în insula Samotraki. Au o maşină destul de scumpă, dar acolo o să stea cu cortul, lângă nişte cascade. Le mai dau şi eu nişte sugestii de vizitat pe traseu. Bebele care tocmai e alăptat la sân aici la coadă printre picăturile de ploaie, deşi are doar 6 luni a circulat deja prin lume, nu e la prima călătorie. E un vis mic, dar oamenii și-l urmează, față de majoritatea părinților care după naşterea unui copil spun adio pentru ani buni oricărei aventuri, aruncând vina pe spatele copiilor altfel ar da vina pe lipsa de timp, bani, pericole etc.

Îmbarcarea e greoaie, dar nu ca cea din Maroc. De data aceasta “navigăm” cu o companie italiană, ne lăsăm motocicletele în cală, ne schimbăm în haine lejere, avem camere separate deşi eram convinşi că stăm toţi patru într-una singură. Stăm deocamdată pe punte, vedem Barcelona de pe mare, ne uităm la manevrele de plecare, trecem pe lângă mega vase de croazieră, mâncăm sandwich-uri gustoase pe care le-am luat din oraş şi bem o bere italienească – Peroni.

Explorăm apoi mai amănunţit ce ne poate oferi vaporul care vine şi el din Maroc, Barcelona fiind doar o escală. E de reţinut pentru viitor, această rută Genoa – Tanger, chiar dacă lungă, pentru o eventuală nouă excursie în Maroc. Vizităm un duty free, unde mai cheltuim nişte bani, apoi într-un mic colţ încurajăm branşa fotografică investind câte 6 eur în două fotografii, amintire cu noi pe motociclete urcând pe vapor. Ca să treacă timpul mai servim şi ceva la bar.

Stăm în vânt pe scaune, singuri pe punte, dormim, ne destindem şi mai mult, se pare că a fost realist  planul nostru de întoarcere acasă parțial pe apă. Pe vas se aude din când în când câte un comunicat, înţelegem că la un anumit restaurant se vinde pizza. Hai să o încercăm.

Intrarea în restaurant e blocată însă cu o masă pe care găsim meniul de pizza care se ia doar “to go”. Neîncrezători ne luăm una pentru toţi, Gabriel comentează în continuu că nu are o masă unde să mănânce, că de ce trebuie el să arunce cutia de carton la gunoi şi îşi face o fixaţie pe italianul care ne ia comanda. Dar pizza se dovedeşte excelentă, nu te-ai fi aşteptat aici pe vas să găseşti aşa o pizza. Ne mai luăm una pe care o devorăm tot aşa, pe genunchi. Un marocan face o glumă, că pizza ar făcută de filipinezi, şi un român (Gabriel) râde zgomotos. Întradevăr vaporul e plin de personal asiatic. Vezi aceiaşi oameni în toate ipostazele: ne-au întâmpinat la venire, au fost liftieri, ne-au condus în camere, îi vezi apoi spălând pe jos, aspirând, lucrând şi ieşind plini de ulei din sala motoarelor, la bar, apoi chelneri la restaurant. Observăm că încasarea banilor se face exclusiv de către italieni.

Pe toate vasele de până acum am mâncat mizerabil, dar acest vas italian se dovedeşte a fi total altceva. Cina o luăm în restaurant, acelaşi personal ne serveşte, mâncăm paste cu vongole, tagliatele cu ciuperci excelente şi bem și o sticlă de vin alb. Ni se dovedeşte încă odată că şi aici, pe un banal vas de linie, italienii îşi respectă maxim mâncarea. Mai stăm în noapte pe punte, deşi e intuneric demult soarele încă luminează linia orizontului, filmez nişte scaune mutate de rafalele de vânt de parcă nişte fantome ar trage de ele în beznă şi apoi ne retragem la somn.

Dimineaţă acostăm în Genoa, facem slalom printre vasele de croazieră şi vedem de pe punte maşinile marocanilor supraîncarcate cu marfă care aşteaptă deja la îmbarcare. Ne impresionează şi Genoa, e şi ea plină de clădiri vechi aşezate superb pe dealuri ce se scurg spre golf. După formalităţi ne înfigem în centru într-o patiserie/cafenea. Stăm în picioare şi ne umplem cu minitarte gustoase şi cu un espresso cinstit. Apoi o luăm pe străduţe şi mai stăm la un cappuccino pe o terasă. Venim din ţara “fiesta” şi am ajuns în ţara “dolce far niente” exact la momentul potrivit, sâmbăta dimineaţa.

O luăm spre Livorno, urcăm pe breteaua unei autostrăzi cu două serpentine care efectiv au fost construite în aer, pe piloni. Ai ceva emoții când te vezi cu motocicleta acolo sus în aer, mai ales că traficul este italian style, depăşim şi ne strecurăm cu dexteritate printre maşini. Într-o benzinărie un administrator cam burtos vine la noi şi ne zice în româneşte că ştie bine România. Sibiul îl ştie perfect a stat la un hotel lângă aeroport. Gabriel întreabă “Ana Oil?”, italianul: “Bravo!”. E clar că dacă ai stat aproape în câmp cunoști bine Sibiul. Ne zice cu covingere că România e o ţară mult mai faină decât Italia că a petrecut mult pe la noi prin Ardeal, că cel mai fain loc de schi e la Poiana Braşov. Hei, ne e dor nouă de casă dar să nu exagerăm. Aici suntem la doi paşi de Cinque Terre, la câteva sute de km de Alpi şi de Dolomiţi si la câteva sute de km de coasta Amalfi, să păstrăm totuşi proporţiile.

În Livorno mergem întâi în gară ca să ne orientăm asupra locului de îmbarcare. Gabriel mă tot zoreste să mă duc să întreb, să scot biletele etc. dar are gura mult prea mare. Îl pun la punct cu un limbaj adecvat şi apoi vine după mine simţindu-se oarecum vinovat. De “reîmprietenire” ne facem o poză la un automat unde râdem copios şi apăsăm nişte butoane aiurea. Ne lămurim cu îmbarcarea, nu ne grăbim, avem timp şi de o ultimă masă la o tavernă pescărească. Zuppetta di Vongole, spaghetti allo Scoglio, calamari, gamberi şi o nebunie de porţie numită Cacciucco (seppiepolpidiscogliocicalescorfanipalombo) care efectiv mă doboară.

Întorşi în gară, îmbarcăm motocicletele în tren unde sunt rapid asigurate, treaba se face perfect “nemţeşte” de către austrieci. Suntem printre primii, trecem vagon după vagon cu capul aplecat, ascunși după parbriz, de teamă să nu dăm cu capul de plafon. Ne cumpărăm o plasă mare de rafie în care băgăm cizmele şi toate echipamentele, rămânem în pantaloni scurţi, şlapi şi tricou. Pierdem vremea prin gară, bem apă şi cafea. Facem un facetime cu fetiţa noastră care e foarte veselă ne aşteaptă mâine acasă.

Trenul pleacă “tot nemţeşte” la fix, avem o cuşetă de dormit pentru 4 persoane şi un steward tânăr, sobru, care munceşte din greu. De fiecare data când îl vede Gabriel îl încearcă cu câte o glumă dar omul e efectiv de fier. Încearcă şi cu ceva reclamaţii minore dar austriacului nu i se mişcă niciun muşchi al feţei. Ne chinuie iniţial căldura însă se răcoreşte pe noapte și dormim tun. La 8:00 dimineaţa primim ca mic dejun, o chiflă cu unt, cafea şi la 8:32 conform programului ajungem în Viena. Într-o jumătate de ora suntem călare pe drumul spre casă. În afară de porţiunea Lugoj-Deva unde ne strecurăm pe ploaie printre maşini care merg bară la bară, unde ne întrebuinţăm, drumul este fără istoric. Ne salutăm dupa o zi de 800 de kilometri pe care nici nu i-am simțit, ne felicităm pentru tură, ne strângem mâinile şi intrăm în Sibiu în mod glorios, prin mari bălţi, pe o ploaie torenţială românească, de vară.

Au transmis pentru omenire din apă, din stradă, din medina, din soare, din ploaie, din vânt, din restaurante și cam de peste tot: Madalina, Dana, Gabriel si al dvs. G.
Sibiu, iulie, 2017

2017 – o introducere
0. Barcelona – Mucho gusto
1. Prin coasta florilor de portocal spre Mecca Paelliei
2. #rezist spre Costa Almeria
3. Cu plăcere, pe Costa Almeria
4. Marbella, complicat
5. Rabat, prima piesă de Domino?
6. Rabat, Casablanca, Marrakesh
7. În derivă prin Marrakesh
8. Marrakesh, Gibraltar, Costa de la Luz
9. Sus și jos, pe Costa de la Luz
10. Sevilla, Algarve
11. Algarve
12-13. Lisabona
14-15. Madrid vs Barcelona
16-17-18. Barcelona, Genoa, Viena, Sibiu

Next Post:
Previous Post:
This article was written by
G. Serban
Website: Joy Ride Coffee

Nu pierde ocaziile de a reactiona cind vede lucruri care ii vorbesc. Ii place lumea asta asa cum e ea - cu lumini si umbre, intre care se intrevad nenumarate nuante de gri. Adora sa fie inconjurat de oameni normali. Situl de fata, care nu reclama nu stiu ce pretentii, le este dedicat intr-un fel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *