6. Rabat, Casablanca, Marrakesh

6. Rabat, Casablanca, Marrakesh

Suntem în lumea viselor când peste medina din Rabat se aude violent chemarea musulmană la rugăciune. Din zeci de difuzoare, în crescendo, peste străzile din medina reverberează vocea celor care cheamă la rugăciune. Mă uit la ceas, este ora 4:30AM. Pentru niște europeni ca noi este greu de înțeles. Rugăciunile în islam însă sunt stâlpii credinței.  Asa cum te-ai spăla de 5 ori pe zi și ai fi tot timpul curat, așa musulmanii se roagă de 5 ori pe zi în ideea că la fiecare rugăciune Dumnezeu le spală păcatele.

Rugăciunile sunt simple, includ recitarea unor versuri din Coran și durează câteva minute. Rugăciunea se poate face și individual dar și în moschee într-o zonă special dedicată. Treziți din somn la ora asta, auzind chemările la rugăciune, pielea se face “de gaină”. E o experiență pe care nu o pot povesti, am mai trăit-o în India, în Port Blair-Andaman unde exista o comunitate mare de musulmani, dar aici e mult mai impresionant. Te înveți cu ea, și rutina zilnică a acestei chemări îți transmite indirect că viața pe pământ merge mai departe. Musulmanii cred că aceste rugăciuni regulate previn săvârșirea de fapte rele oferindu-le oportunitatea de a-și cere iertare pentru păcate.

Nu sunt un om religios, chiar consider religia ca metoda perfectă de manipulare și control al maselor. Nu cred neapărat în faptul că religia și credința ne fac mai buni. Cred însă naiv în bunătatea nativă a oamenilor de pe pământ, indiferent de nație. Dar asta nu mă face să nu respect tradițiile și chiar să fiu impresionat de credința nețărmurită a oamenilor.  Islamul însă este mai mult decât o religie, e o întreagă civilizație cu norme clare de conduită. Mă revoltă când europenii, fie ei români sau nu, pun într-un mod simplist egalitate între musulman și terorist, între islam și fundamentalismul islamic. Dincolo de atentatele din Europa, mult mediatizate, care au înspăimântat pe bună dreptate continentul european, cel mai mult de suferit de pe urma radicalismului islamic au chiar arabii musulmani, aici în țările lor, unde s-au comis cele mai mari atrocități, slab mediatizate, în numele fundamentalismului religios. Există și în Europa un curent al radicalilor antimusulmani care are adepți chiar și în comunități cultivate, în care nu te-ai aștepta să găsești idei extremiste, curent încurajat de valul recent de imigranți din Siria. Acest curent mi se pare cel puțin la fel de periculos ca cel al fundamentaliștilor musulmani.

Când ultimele sunete se sting peste medina, adorm iar ca un pui, însă mi-am propus să mă trezesc devreme, să mă plimb dimineața la primele raze de lumina pe străzile din medina. Mă echipez fără să deranjez liniștea riadului și mă furișez pe străzi. Nu e încă oră 7, medina se trezește la viață. O femeie rupe păstăi de mazăre scoțând boabele pe o cârpă, alta mătură cu multa dedicație în fața unui hammam, un vânzător de mentă își aranjează marfa pe o masă. Trei pisoi mici care abia își țin capul drept se sperie de telefonul meu atunci când încerc să-i fotografiez. Ies din zona de “piață” și merg haotic pe străduțe. Fotografiez cu entuziasm lucruri nesemnificative: ferestre, porți, cabluri, contoare de curent, balcoane,  ziduri colorate. Știu că n-au nici un sens fotografiile de acest gen, nu am nici un subiect, nici măcar nu sunt grafice, nu prea-mi ies compozițiile, dar cine se poate abține? Medina e departe de “a fi frumoasă”, departe de “a arăta bine”, însa dincolo de aspect, zidurile au în ele ceva ce te fac să te simti bine.

Începe freamătul, oamenii încep să se îndesească. Medina din Rabat e totuși cosmopolita,  foarte mulți europeni par să trăiască pe aici, n-am idee cu ce se ocupă, dar îmi imaginez că trebuie să fii un om destul de special ca să faci, măcar pentru câțiva ani o pauză culturală de acest gen. Aseară, pe întuneric, am observat mizeria din jur, multă strânsă în grămezi și mă așteptam că dimineața să dispară. Mirosul încă greu, din loc în loc și pavajul pătat, mă face să cred că se ridica foarte rar gunoiul. Probabil face parte din tradiția locală. Scot bani de la un bancomat, apoi trec pe la motociclete, parcagiul mă salută și mă asigură că totul e în regulă. Revin în zona de piață, care acum e foarte vie. Magazinele de carne mă impresionează, practic e câte o nișă în zid cu deschidere de maxim doi metri și adâncimea de trei în care-și duc viața niște găini. Dimineața proprietarul deschide nișa, pune un butuc și un satâr în fața porții și se apucă de vândut, hrănindu-le între timp pe celelalte.  Fiecare dintre ele își așteaptă clientul. Pare cruzime jumulirea lor în public, dar totuși oamenii își cumpără o găina sau un pui proaspăt, probabil mult mai gustos decât  unul european venit dintr-o fermă industrială. N-am idee, nu mai mănânc carne de mai bine de 5 ani (cu excepții temporare la pește și sea food, în concediile de pe la mare).

Mă întorc în riad unde luăm o cină simplă în curtea interioară sub luminator. Atmosfera e iar trăznet, o lungim la masă, facem și un facetime cu prietenii din Sibiu și apoi urcăm iar pe acoperiș. Ieșim în medina, de data asta în formație completă, și repetăm ceea ce am făcut eu de dimineață, tot aiurea pe străzi, la întâmplare. Suntem chiar bine.

   

Călătoria cu motocicletă are avantajul și în același timp dezavantajul că nu stai mult într-un loc. Dacă locul e nașpa te bucuri că pleci, dacă locul e frumos îți pare rău că pleci. Acasă, în funcție de inspirație, după negocieri cu colegii, alegem locurile unde stăm două sau trei nopți. Rabat n-a fost unul dintre locurile care promiteau ceva deosebit, așa că de data asta suntem în dezavantaj, cu mare părere de rău trebuie să plecăm.

O prietenă de pe grupul nostru de WhatsAapp ne recomanda să mergem la Casablanca, la Rick’s Cafe. Nu eram noi prea convinși de Casablanca dar acum avem un motiv, recomandarea ne împinge de la spate. Hai să vedem. Zburăm din Rabat până în Casablanca, pe o autostradă cu 3 benzi pe sens. Marocanii conduc haotic, schimbă benzile imprevizibil și nu ar elibera banda rapidă pentru nimic în lume. Măcar nu merg cu viteză foarte mare. Noi cu motocicletele ne adaptăm repede facem slalom printre ei, pe orice bandă. În Casablanca Gabriel se orientează pe telefon, la fiecare intersecție își da mănușile jos, scoate telefonul, face zoom, dă din cap, se face verde, în spatele nostru se aud claxoane, Gabriel tacticos pune telefonul în buzunar, închide fermoarul, apoi își trage mănușile, bagă în viteză și plecăm. Scena de mai sus se repetă la fiecare intersecție/oprire/semafor. Traficul e oricum un haos, într-o intersecție e o tamponare banală, șoferii se ceartă sub ochii polițistului care încearcă simultan să-i împace și să degajeze traficul. E ignorat de absolut toată lumea și de șoferii implicați dar mai ales de cei care trec pe lângă el din toate direcțiile ignorându-i orice indicație. Mi-l imaginez ca fiind un polițist american în trafic, scoțând pistolul, trăgând un glonț în aer, încremenind tot traficul.

Stăm în trafic, blocați lângă un autobuz care ne dă multă căldură și multe gaze. Din el copiii ne fac cu mâna. Gabriel pare că s-a lămurit cu direcția și îmi explică pe unde trebuie să o luăm. Când traficul nu mai mișcă de minute bine, inspirați fiind de motocicliștii locali evităm traficul, elegant, pe trotuar. Ajungem în sfârșit la Rick’s Cafe.

Știți filmul american, de dragoste, Casablanca? Cel cu Humphrey Bogart, Ingrid Bergman. Cel cu povestea clasică a eroului care trebuie să aleagă între dragoste și virtute în timpul celui de-al doilea război. Mare parte din acțiunea filmului se petrece la Rick’s Cafe, un club de noapte din Casablanca unde se organizează jocuri de noroc, care atrage clienți diverși: francezi, naziști, italieni, refugiați, hoți. Ei bine celebrul film din 1942 nu s-a filmat în Casablanca ci în California, la Pacific. Rick’s Cafe, cel din film, situat aproape de ocean a inspirat alți americani care au făcut o replică perfectă a cafenelei, identică cu cea din film, aici în Casablanca, la Atlantic. Evident e o poveste care va aduce bani mulți de aici înainte. Noi suntem dispuși să contribuim la poveste, de dragul filmului. Ne parcăm motocicletele pe un trotuar și intrăm la Rick’s Cafe fiind întâmpinați întâi de un portar, apoi de o hostesă cu o atitudine foarte normală. În jurul nostru exclusiv europeni destinși care mănâncă lucruri apetisante. Nu par deloc genul turiștilor isterici. Până vine mâncarea mă plimb prin cafenea și fac fotografii.

După cina de aseară, e al doilea local în care mâncăm în Maroc și lucrurile sunt perfecte, complete, din absolut toate punctele de vedere. Atmosfera, interioarele, lumina, servirea și mai ales mâncarea e delicioasă, totul la un preț foarte decent. Încheiem și cu un desert gustos. Iar ne pare rău că trebuie să plecăm. Casablanca, “I think this is the beginning of a beautiful friendship.”

La inițiativa mea oprim scurt și la un loc de îmbăiere de pe malul oceanului unde e plin de copii care sar în apa.

În drumul spre Marrakesh, peisajul devine din ce în ce mai roșu-arid-nisipos. În afară de priveliștea care se schimbă dramatic, cu gândul la Rabat și la experiența din Casablanca nu mai rețin nimic din acest drum. În Marrakesh ținem direcția medinei unde avem rezervare tot la un riad. Intrăm pe o poartă a medinei și în 200m suntem abordați de un tânăr atletic cu maiou alb purtat direct pe pielea închisă. Ne întreabă de numele riadului și superactivat brusc o ia la fugă în fața motocicletelor făcând gesturi largi cu mâna la fiecare intersecție. Îl urmăm, străzile seamănă cu cele din Rabat, dar sunt cu jumătate de metru mai largi, pe ele circulă la grămadă oameni, biciclete și scutere care se mișcă cu viteză și dexteritate deosebită printre turiști și tarabe. Atmosfera misterioasă a medinei din Rabat nu mai există aici. Zidurile sunt cărămizii, cromatic totul e uniform fără alte nuanțe. Tânărul aleargă, de el se mai lipește încă unul, fac stânga-dreaptă-stânga prin labirintul de străzi și în final ne arată ușă riadului. Debarcăm fetele apoi bagajele și gecile. Ținerii ne spun că ne duc ei la o parcare sigură. Ne dăm ok-ul și fără să mă aștept, mă trezesc cu unul dintre ei pe șaua pasagerului. Gabriel la fel. Na frate, îi dau gaz bărbătește, pe străduțele înguste, să simtă că merge cu un BMW. Mă dirijează din spate, vedem un zid albastru cu P mare scris pe el. Intrăm intr-o curte pietruită și opresc motorul acolo unde-mi spune parcagiul. Malacul tânăr din spatele meu se coboară de pe motocicletă dar face o mișcare gresită și cade cât e de mare, cu spatele peste un scuter din parcare. Scuterele din preajma încep să cadă unul peste altul, dar parcagiul reușește să oprească lanțul căderilor cam la al 5-lea scuter. Tipul zice că e ok, nu-l doare nimic, plătim la fel ca în Rabat, apoi tinerii ne arată drumul înapoi la riad. Le plătim și lor “serviciul”, cam trag de noi, sunt obișnuiți cu turiștii și au tot arsenalul la ei în ceea ce privește metodele de stors bani de la turiști. Dar suntem și noi mulțumiți că am scăpat de calvarul căutării unei adrese într-o medină Marocană. Suntem întâmpinați cu mult ceai de mentă, bun, foarte intens aromat și dulceag.

Evident, după noaptea la riadul din Rabat, nu putem să ne abținem de la comparații. Cel în care stăm e de fapt un grup de trei riaduri, iar cel în care avem camerele e unul mai nou amenajat, cu design și cu decorațiuni ceva mai forțate. E frumos totuși însă suntem noi deja pretențioși și ne lipsește oarecum misterul și intimitatea celui din noaptea trecută. Dar oricum, suntem bine, e dupămasă, avem chef de văzut medina. Și unde altundeva să mergem decât în locul cel mai nebunesc din Marrakesh, în Piața Djemaa el-Fna. În drum spre piață ne cumpărăm fresh-uri de portocale mega gustoase, stoarse în fața noastră. Cu ajutorul unei aplicații cu harta medinei ne deplasăm pe străduțe, intrăm inevitabil în souk-uri în care se vând tot felul de lucruri: covoare, pielărie, obiecte de lemn, condimente, haine, suveniruri, cosmetice din aragan. Tot ce vrei. Vânzătorii marocani sunt mari șmecheri, au milioane de metode prin care pot să te atragă în magazinul lor să-ți povestească, să te “ia de nas”, să-ți ducă privirea prin tot magazinul, să te rotească, să te amețească și în final să bagi mâna în buzunar și să cumperi ceva de care nu ai deloc nevoie. Dar nici noi nu suntem ușor de păcălit, nu avem nici loc în bagaje că să ne cumpărăm un covor.

În piața aglomerată, care tinde să devină infernală vedem un Ferrari, ceva mai vechi. Încerc să-l fotografiez, și sunt lovit din spate de un scuter al cărui pilot mă dojenește. Gabriel se duce la o tonetă cu fructe și este păcălit cu un fresh de portocale turnat dintr-o cană de plastic. E diluat cu apă și cu gheață. Gabriel îngheață la gândul că se va alege cu o indigestie, gheața și apa de la robinet fiind de evitat. Se ceartă cu vânzătorul, apoi se ceartă cu vânzătorii vecini care vociferează la el din cauza că nu a cumpărat de la ei. Apoi evităm în ultimul moment niște cobre care “dansează” după fluierul stăpânului și mușca din când în când din niște perne. Dana zâmbește amabil unor comercianți și apoi unor “desenatori” cu hena care se țin insistent după noi. Evităm și tipii cu maimuțe pe umăr. Diverși “artisti” înconjurați de sute de spectatori, își fac numere complexe de actorie, muzică, circ. Unul din ei pare că urăște turiștii.  Cand ajungem în zona de street food suntem absolut copleșiți. Toți îl știu pe Hagi, pe Nadia, pe Ilie Năstase. Toți aceștia au mâncat la toate tarabele în fiecare an. E o harababură greu de povestit și noi suntem hăituiți pas cu pas. Am încerca mâncarea din secțiunea streetfood însă efectiv nu ai cel mai mic răgaz pentru a lua o decizie, ești o victimă sigură. Vânzătorii marocani au un repertoriu larg, îndelung exersat. Știu să facă glume, știu să vorbească în limba ta, știu ce îți place, știu de cine îți place știu să radă la glumele tale, știu cum trebuie să se supere dacă nu cumperi de la ei. Ne depărtăm epuizați de zona de food, Gabriel vrea o apa și iar e păcălit la una dintre tonete. Suspectează paranoic că e apa de la robinet.

Hai să ne retragem într-un colț mai retras și să ne regrupăm. Suntem depășiți total de situație dar totuși ne relaxăm și ne gândim că pentru a ne adapta repede la nebunia asta trebuie să ne lăsăm păcăliți, așa scăpam definitiv de “frica” de a nu fi păcăliti și vom ști și de ce să ne ferim. Ne așezam la o terasă, spre fericirea “bucătarilor” care cântă și aplaudă în cinstea noastră. Ne luăm “de toate”, ezităm la început, dar culmea sunt foarte gustoase nu lăsăm nimic în farfurii. Oamenii te conving să mănânci la ei, probabil te și păcălesc la preț, fără să sară calul totuși. Dar în final nu-și bat joc de mâncare, în față ta ai o tajina gustoasă, salate aromate și frigărui proaspete.

Mai dăm ture obositoare prin mulțime, o grămadă de vânzători ne îndeamnă la cumpărat marijuana și hașiș. Dar noi am bea o bere. Interesant e că pe aici poți să te droghezi cam la liber, cât vrei, dar o bere răcoritoare în dupamiaza toridă sau un vin după o tajina aromată, nu ai voie. Când aud de alcool marocanii se fac mici, devin inconfortabili. Observăm că dacă vine unul la tine și vrea insistent să-ți vândă melci sau capete de berbec, îl poți pune în mare dificultate dacă îi ceri o bere. Ne prindem încet încet că e ușor să răstorni situațiile în care ești “agresat” de vânzători, având cerințe punctuale care le depășesc posibilitățile. De exemplu dacă unul vrea să-ți vândă o poșeta de piele spune-i că vrei una cu ciucuri roz și-l vei vedea cum dă înapoi, cum se frământă, cum caută soluții, cum te trimite la alt coleg. Deja ai scăpat de tot arsenalul cu Hagi, Năstase, Nadia, “mulțumesc”, “cu plăcere” și poți să-ți vezi liniștit de interesele tale. Faptul că nu stăm aici decât două zile ne obligă să ne adaptăm repede, și deși suntem doar de câteva ore în Marrakesh începem să înțelegem regulile locului.

Mai bem un fresh rece, mare, cu 40 de cenți, stors din portocale ținute la rece. Apoi batem la ușile unui teoretic restaurant, nu ne răspunde nimeni așa că ne retragem la riad, stăm pe acoperiș în noapte și bem ceai de mentă dulceag, răcoritor.

  

2017 – o introducere
0. Barcelona – Mucho gusto
1. Prin coasta florilor de portocal spre Mecca Paelliei
2. #rezist spre Costa Almeria
3. Cu plăcere, pe Costa Almeria
4. Marbella, complicat
5. Rabat, prima piesă de Domino?
6. Rabat, Casablanca, Marrakesh
7. În derivă prin Marrakesh
8. Marrakesh, Gibraltar, Costa de la Luz
9. Sus și jos, pe Costa de la Luz
10. Sevilla, Algarve
11. Algarve
12-13. Lisabona
14-15. Madrid vs Barcelona
16-17-18. Barcelona, Genoa, Viena, Sibiu

Next Post:
Previous Post:
This article was written by
G. Serban
Website: Joy Ride Coffee

Nu pierde ocaziile de a reactiona cind vede lucruri care ii vorbesc. Ii place lumea asta asa cum e ea - cu lumini si umbre, intre care se intrevad nenumarate nuante de gri. Adora sa fie inconjurat de oameni normali. Situl de fata, care nu reclama nu stiu ce pretentii, le este dedicat intr-un fel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *