Scoția. În căutarea concediului perfect (12) – Acasă

Scoția. În căutarea concediului perfect (12) – Acasă

Plecăm din Livepool, o luăm devreme spre Folkestone unde ne vom sui în trenul ce duce spre continent prin Eurotunel. Nu rețin nimic din acest drum, e o doar autostradă plicticoasă care devine la un moment dat impresionantă, atunci când ocolește Londra. Are 5 benzi pe sens toate aglomerate – mașină lângă mașină. Toate merg cu viteza maximă admisă, îți trebuie multă încredere și stăpânire ca să păstrezi ritmul. Nu plouă, dar cerul e întunecat și ora programată pe rezervările de la tren ne dau o stare de neliniște.

Trenurile care trec pe sub Canalul Mânecii au însă întârziere așa că avem timp să mâncăm ceva în zona duty-free. Ne roade demult curiozitatea în ceea ce privește aceste trenuri. Constatăm că ele sunt absolut trenuri normale, ca orice tren cu vagoane doar că au lățimea ceva mai mare.. Intrarea autoturismelor în garnitură se face fără mare tehnologie. Cobori cu mașina/moto pe peron îndrumat de zeci de angajați cu veste galbene și stații de emisie-recepție după care virezi stânga în tren, în ultimul vagon, printr-o ușă care se deschide larg. Apoi înaintezi încet din vagon în vagon până în față, așezându-te în spatele altei mașini. Apoi informația circula de la o stație de emisie-recepție la alta și cârdul de mașini se mișcă în reluare, ca niște elefanți. Motocicletele urcă ultimele și le punem de-a latul în ultimul vagon. Ușile se închid, trenul pleacă și se scutură din toate încheieturile. Noi stâm lângă motociclete și pe unele zone trebuie să ținem de ele ca să nu cadă.

Suntem sub apă dar avem semnal la telefon așa că Gabriel ne citește didactic de pe ecran istoria eurotunelului. Are 50km lungime și a fost construit în cooperare între Regatul Unit și Franța. Adâncimea medie e de 40m sub fundul mării și are 3 galerii. Două pentru trenuri, dus și întors, și una tehnică pe unde se face mentenanța și eventual evacuarea în caz de necesitate. Tunelurile au fost săpate cu ajutorul măsurătorilor laser și, impresionant, constructorii s-au întâlnit printr-o mică gaură cu o deviație de 358mm orizontal și 58mm vertical. Istorie! Pentru prima dată puteai trece pe uscat între Anglia și Franța. Tunelul a fost inaugurat în 1994. A costat 10 miliarde de lire depășind estimările inițiale cu 80%. Mai ceva ca la români. Și tot mai ceva ca la români, tunelul operează în pierdere: infrastructura e slab utilizată, accesul la ea fiind costisitor. Dobânzile pentru împrumuturile contractate sunt mari iar traficul mult mai mic decât cel estimat inițial. Gabriel caută fără succes o toaletă și se plimbă inutil prin tot trenul, apoi, ca să-și ocupe timpul, face calcule absurde de trafic și de profitabilitate. Eu le pierd șirul, gândul mi-a rămas la momentul ăla în care francezii și englezii s-au văzut prin ”găurică”.

Mă trezesc brusc din vis când trenul frâneaza puternic la destinație și casca Danei cade zgomotos de pe motocicletă. Suntem nevoiți iar să ținem de motoare ca să nu cadă. Parcurgem apoi tot trenul călare, ieșim prin ușa din față și ajungem într-o ”Franță” însorită care ne binedispune instantaneu. Circulam iar pe partea dreapta, avem o deosebită stare de bine, descoperim cât e de confortabil, ne luminăm cu totul și tragem puternic de gaz. Ce frumos este să treci dintr-o țară în alta fără să-ți dai seama. Franta, Olanda, Belgia. Aceasta e o realitate (pe care nici nu o mai observăm), probabil la un moment dat a fost doar un vis absurd al cuiva.

În aproximativ o oră ajungem într-un Gent însorit și liniștit, plin de biciclete asemenea Amsterdamului. Ne impresionează rând pe rând un canal pe care trec mici ambarcațiuni, clădirile istorice care se reflectă în apă, berile reci băute pe o terasă cu view spectaculos, amabilitatea oamenilor, tinerii care stau pe borduri și beau băuturi aduse de acasă, vinul grozav de la un restaurant italian unde devorăm platouri cu prosciutto și o selecție superbă de brânzeturi, porții de paste bine preparate, vin roșu italian etc. Încheiem seara târziu în noapte cu bărbile pline de ciocolată belgiană mâncând wafe tradiționale cu ciocolată și căpșuni. Ne-am dori să fim aici cu mulți prieteni. Spuneți voi că nu ar fi perfect!

Există în Belgia o bancă de maiale (sourdough library), unde se păstrează și se analizează fermenți naturali folosiți la pâine și la patiserie în întreaga lume. Banca de fermenți – Puratos – este nonprofit și contribuie la studierea unei lumi fascinante: a drojdiilor sălbatice și a acizilor lactici. Librăria de maiale însă nu e în Gent dar adorm citind despre Puratos, făcând un tur virtual pe site-ul lor. Îmi scapă însă modul lor de a păstra/hrăni maialele în așa fel încât mediul local să nu le influențeze. Nu pricep nici scopul imediat, sau pe termen lung, al proiectului dar mă bucură faptul că cineva se gândește la ele.

Micul dejun îl luăm minimal, european, acompaniat de cafele convingătoare pe o terasă exterioară. Ne miră bicicliștii care se aruncă direct în mijlocul intersecțiilor fără să aibă vreo prioritate și precauția șoferilor de mașini care întră în intersecții venind de pe cel cu prioritate. Apoi rămânem mască când autobuzul oprit în stație exact în fața terasei noastre se înclină doar dintr-o într-o parte, spre trotuar, până la nivelul lui, în așa fel încât călătorii să nu depună niciun efort la coborârea din autobuz.

Spre trenul din Hamburg ne luăm o rezervă de timp suficientă, de vreo două ore. Care se dovedește aproape insuficientă. Drumul e infernal, stil nemțesc, cu “ștauri” din 20 în 20km la fiecare mică localitate sau la fiecare lucrare. Cu motocicletele trecem de blocaje cu viteză mică după care suntem copleșiți de traficul care vine din spate cu viteză “nelimitată”. Pe o deviere îngustă nu mai avem loc printre mașini așa că stăm în căldura soarelui și în cea a TIR-urilor vreo 30 de minute, blocați, fără să putem înainta. Suntem puțin în panică, cu ochii pe ceas, pe kilometri și pe hartă. Intrăm la timp în Hamburg însă din motive neștiute în loc să ajungem în gara Altona (de unde se îmbarcă autorismele) GPS-ul ne duce în gara centrală. Mai trecem prin alte stări de panică generate de un trafic sufocant prin care noi ne strecurăm cu motocicletele, dar ajungem la timp. Suntem ”în program”, mâncăm tone de baghete (ar fi fost neplăcut să pierdem trenul – ne-ar fi așteptat ~1000 de km de aitostradă în condițiile de mai sus) proaspete cu prosciutto & brânză și suim motocicletele în tren. În mod cert gara Altona din Hamburg nu e un reper al Germaniei. E haos, oameni de toate felurile și din toate locurile pământului își caută un rost pe aici. De la un magazin cer o informație despre existența unui ATM în apropiere, dar sunt tratat surprinzător de urât. Încep să mă simt așa cum mă simțeam în Gara de Nord în București, cu ani în urmă, student fiind. Aș pune pariu că aici infracționalitatea e la ea acasă.

Avem un coleg de compartiment motociclist, e venit din Suedia și merge în Austria să vada MotoGP-ul. Are chef de conversație și dorește să ne arate chestii amuzante în telefonul lui dar noi nu prea suntem comunicativi. E genul de tip care are exagerat de mult bun simț, e prea drăguț cu toată lumea și din cauza asta toți îl ignoră. Angajații din tren nu-i aduc apă când o solicită apoi uită să-i aducă mâncarea. Gabriel devine nostalgic, îi aduce aminte de tatăl lui și cumva îl enervează să vadă atâta politețe inutilă călcată în picioare. De data aceasta avem cușete de dormit așa ca vom profita din plin de paturi.

Vorbim acasă cu copiii, apoi bem beri și încercăm online să găsim un hotel în Budapesta, dar în mod ciudat, locuri de cazare aproape nu mai exista, iar cele care există au prețuri exorbitante. Nu suntem genul de oameni care să căutam cele mai reduse prețuri la cazare, dar cele ce le vedem acum pe net, chiar la hoteluri unde am mai fost cazați, sunt exagerate. Motivul urma să-l aflam ulterior, Marele Premiu de Formula 1 de la Budapesta. Renunțăm așadar la escala de o noapte din Ungaria și hotărâm să gonim din Viena direct spre Sibiu, spre fericirea copiilor noștri care ne așteaptă.

Fiecare vagon al OBB-ului are un om, “maestru de ceremonii”, care se îngrijește de sectorul lui. Aduce pături și perne, face patul, te servește cu apă, mâncare și băuturi, verifică biletele, servește cafeaua și micul dejun inclus (chiflă deprimantă cu unt și dulceață). De această dată femeia care face toate aceste lucruri este româncă. Ne spune povești horror cu furturi din trenul de noapte (ce-mi confirmă ideile despre infracționalitatea din Altona), românii fiind evident printre cei care fac parte din această mafie bine organizată. Ne avertizează în privința bunurilor și insistă să verificăm tot timpul sistemul interior de blocare al ușii. Motocicletele cică ar fi în siguranță, hoții s-ar curenta daca ar încerca să ajungă la ele. Sunt cam sceptic în ceea ce privește informația aceasta, dar ajută la somn.

E dimineață, suntem în Viena și avem încă haine, bagaje, motociclete. Gabriel încă buimac desface de pe partea greșită chingile cu care e legată motocicleta lui, trântind-o peste a mea. Acum chiar ne-am trezit.

Viena – Sibiu e un drum pe care l-am parcurs în mod repetat. De data aceasta e ceva mai aglomerat din cauza cursei de Formula 1 – Hungaroring, însă avantajul motocicletelor în fața mașinilor ne salvează din timp. Gabriel specialist în prognoze ne informează că va ploua tot drumul. Dar gonim mai repede ca norul de ploaie care rămane permanent în spatele nostru. La graniță suntem direcționați de către personal direct în fața cozii interminabile, iar agentul de la control ne urează “bun venit” și ”drum bun” după ce ne ”ceartă” pentru faptul că am pierdut vremea oprind motorul motocicletei în dreptul ghișeului.

Drumul Lugoj-Deva și autostrada neterminată care se vede de pe el e sunt în aceeași stare în care erau la plecare. Drumul vechi cu mașini bară la bară iar autostrada nedeschisă – contrar declarațiilor repetate ale ministrului. Depășim lungi coloane pe contrasens. Într-o localitate cu drum drept întâlnim și un radar al Poliției. Îmi vine să opresc, să-i iau de gulere și să-i scutur bine ca să se trezească. Recunosc că după ultimii ani în care instituțiile au fost folosite exclusiv politic făcându-se de rușine în nenumărate rânduri, am un reflex (poate uneori nedrept) de neîncredere și chiar repulsie față de ei.  În toată tura noastra n-am întâlnit echipaj de politie care să stea la pândă. Să pui poliția să stea ascunsă aici mișelește cu radarul, după un drum prost și infernal pe care-și pierd viața mulți oameni din cauza incompetenței și impotenței autorităților mi se pare inacceptabil. Ce jandarmerie a aceea care-și gazează proprii cetățeni? Ce poliție e aceea care umblă după o mașină înmatriculată legal într-o țară UE pentru că niște politicieni se simt jigniți de plăcuțele ei de inmatriculare? Stan și Bran! Povestea urâtă de la Caracal cea care ne-a răvășit complet în aceat concediu adaugă încă un motiv în plus la reticiența și neîncrederea noastră în ceea ce-i privește pe ”oamenii legii”. Nu îi simt deloc sărind vreodată în ajutorul meu ci îi simt de cele mai multe ori împortriva mea. De exemplu echipajul acesta aș fi vrut să-l văd sus pe deal, degajând traficul, acolo unde un autobuz bloca o serpentină din cauza drumului prost și a spațiului prea îngust pentru atâtea mașini, generând un blocaj absurd, de mulți kilometri, pe ambele sensuri, nu stând aici sa mă prindă eventual cu 64 pe drumul acesta drept unde e voie doar cu 50.

Ultima oprire a concediului este într-o benzinărie de pe autostrada Deva-Sibiu, unde îi predau lui Gabriel sticla intactă de Singleton. Reușește să o înghesuie pe undeva prin cutii în timp ce Dana ne ia prin surprindere și ne pupă. Eu cu Gabriel ne strângem mâinile și ne admirăm motocicletele. Au mers brici fără să ne dea vreo emoție, iar noi le-am pilotat și pe stânga și pe dreapta fără incidente de trafic. Dar mai importanți decât motocicletele suntem noi oamenii. Ne-am suportat 7000 km și uite că la final ne pupăm. Și deja începem să ne facem planuri pentru zilele și pentru concediile următoare. Asta da performanță!

Norii din prognoze, ce-i avem în spate încă de la Budapesta, vin peste noi. Dar chiar nu ne mai pasă de ei.

Acasă găsim perfecțiunea adevarată, negăsită peste mări și țări, exact în fericirea din ochii copiilor. Nora vrea să “doarmă cu mama”, se ”maimuțăresc” împreună dând voci fiecărui pluș. Le face cunoștință cu nou venita și fioroasa oiță Nessie care are o grămadă de povești, iar eu mă afund confortabil în patul Norei, gândindu-mă la lumea occidentală. Văzută după tura noastră prin țări civilizate – cu toți politicienii corupți și cu toate problemele ei -, România nu iese chiar foarte rău. Rămâne doar ca noi cei ce o populăm vremelnic, – inclusiv eu, Mădălina, Dana și Gabriel (cărora le este dedicat acest jurnal)-, alături de voi, să o facem un pic mai bună.

Sibiu, August 2019

Scoția. În căutarea concediului perfect
(1) – Intro
(2) – The West is The Best
(3) – Eu imperfect. Amsterdam perfect.
(4) – UK – All you can think, eat, drink.
(5) – Edinburgh – WOW!
(6) – Highland – Noi și oi.
(7) – Shooting and riding in Sutherland
(8) – Highland. Dens, ușor și complicat.
(9) – Pe invers în Inverness
(10) – Inverness: all checked
(11) – Glasgow vs Liverpool (1 : 1)
(12) – Acasă

Next Post:
Previous Post:
This article was written by
G. Serban
Website: Joy Ride Coffee

Nu pierde ocaziile de a reactiona cind vede lucruri care ii vorbesc. Ii place lumea asta asa cum e ea - cu lumini si umbre, intre care se intrevad nenumarate nuante de gri. Adora sa fie inconjurat de oameni normali. Situl de fata, care nu reclama nu stiu ce pretentii, le este dedicat intr-un fel.

There is 1 comment for this article

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *