Scoția. În căutarea concediului perfect (3).  Eu imperfect. Amsterdam perfect.

Scoția. În căutarea concediului perfect (3). Eu imperfect. Amsterdam perfect.

Dimineața debarcăm în Hamburg-Altona. Sunt cu 15 grade mai puține decât aseară în Viena. Suntem repede “pe cai” în drum spre un mic dejun, găsit “pe net”.  Balz & Balz. Cafea bună și multă mâncare, comandată iar excesiv, la o masă mare, comună. Vecin de masă avem un neamț cu un zâmbet împietrit pe față. Profităm de limba română cvasinecunoscută în cafenea și discutăm despre comeseni. Cred că daca i-aș da brusc o palmă neamțului fără motiv mi-ar zâmbi în continuare cu și mai multă admirație. Tot fără motiv. Zâmbărețul îi comandă odraslei sandwichuri, ouă, wafe dulci, ciocolata caldă, croissant, fresh de portocale. Le refuză rând pe rând pe toate, îmbufnat, contrastând cu tatăl. Omul suferă în interior dar în exterior zâmbetul îi rezistă nemțește.

E plin de familii cu copii mici care mănâncă “fără etichetă” : unii afară, alții întinși pe pervazul ferestrei, pe mese mici și aglomerate, pe jos, pe scaune, pe masa barului. Bebelușii socializează într ei în timp ce toți ochii adulților sunt pe noi. și pe mișcările noastre. E din ce în ce mai înghesuială. Pe masă din cauza inflației de farfurii comandate de noi iar în încăpere contribuim substanțial cu echipamentele moto. O familie cu vreo 4 copii vine cu un coș de cireșe iar proprietara înfulecă din ele în timp ce le spală. Îmi place totuși lejeritatea de aici. Unde e perfecționismul și rigiditatea de poveste, nemțească?

Ieșim din Hamburg, din atmosfera prietenesc-duminicală și ajungem direct într-o junglă-iad a traficului. Facem pentru prima dată cunoștință cu autostrăzile nemțești. Alea perfecte pe care le-am visat și cu care am crescut în minte. “- Drumuri ca în Germania … nimeni n-are!” Mitul se prăbuseste după primii kilometri, se înaintează fără niciun spor, alternează blocajele cu viteza “fără limită”. Prin ”ștauri” facem slalom la viteza mică iar când drumul se elibereaza deși nu mergem încet deloc cu greu ne ferim de cei care vin cu 200+km/h din spate. Îi vezi departe mici în oglindă după care sunt instantaneu în spatele tău. Îți trebuie ceva ”stomac” pentru a ține acest ritm. Mai bate și un vânt rece destul de puternic iar eu simt motocicleta destul de instabilă. E clar că în asemenea condiții de viteză, o motocicleta cu pasager și bagaje nu prea se ridică la nivelul unui autoturism bun. Dar viteza asta amețitoare ține doar preț de vreo 10km, când te trezesti în alt ”blocaj-ștau” la care trebuie să te întrebuințezi manevrând motocicleta mare prin spații mici, între mii de mașini. Aici măcar ne luăm revanșa, lăsându-i în urma pe cei care goneau cu 200km/h în urmă cu ceva minute. Sunt 3-4 benzi pe sens care se blochează la fiecare mică lucrare sau în apropierea fiecărei localități. Duminica! Germania cea perfecta, plină de infrastructură și autostrăzi.

Suntem obosiți și nu avem spor. Oprim la o înghețată, apoi Gabriel trage într-o parcare. Îl doboară somnul, are nevoie de pauză. Se odihnesc toți pe marginea drumului în iarba, lângă motociclete. Noaptea petrecuta în tren își spune cuvântul. Eu nu pot dormi, fac poze motocicletelor, îi fotografiez pe ei trântiți pe iarbă. Până aștept să se trezească apar pe rând lângă motocicletele noastre: o mașina aparent stricată, alta tocmai bușită, alta cu erori necunoscute în computerul de bord. Ne urnim dupa 30min de odihnă și oprim dupa altele 30 pentru alimentare.

Aici intră în scena omul zilei, “The One And Only”, ”perfectul”. Este vorba de marele autor al acestui lung jurnal-plictisitor-naiv-subiectiv, cu pretentii de (pseudo) cafegiu, “scriitor”, fotograf, brutar, it-ist, călător-motociclist: “eu”!

Ușor derutat de culorile nestandard de la “pistoalele” de benzină îl întreb pe Gabriel aflat la pompa vecină “- De care benzină bagi?”. Zice sec: “- Aia normală de 95.” Exact cea pe care pusesem și eu ochii. Iau pistolul, pornesc alimentarea, mă uit în jur. Mai verific odată tipul de carburant și înlemnesc. Motorină! Cade cerul pe mine, opresc repede alimentarea. Am bagat 3.8 litri de motorină pe lângă cei 10 de benzină pe care-i mai aveam în rezervor. Gabriel mă calmează. Platesc cei 3.8 litri după care mă apuc de căutat soluții pe net, în timp ce Gabriel “sună un prieten”. Situația nu pare așa gravă ca în celalalt caz în care alimentezi din greseală cu benzină motorul Diesel. Și nu e grava deloc dacă nu pornești motorul doar că musai trebuie golit rezervorul. Sunăm și la o mașină de asistența care însă întârzie nemțește.

Între timp abordăm problema tot imperfect dar sănătos, pe românește. Împrumutăm de la un TIR un furtun care se dovedește prea gros. Apoi cumpărăm unul subțire de compresor, din benzinărie. Căutăm în gunoaie sticle goale și încet încet, așa cum trăgeam zema de varză din butoi, cu grijă să nu o tulburăm, reușim să extragem din rezervor 14L. Care stau acum frumos în sticle ascunse în tufe iar noi nu știm ce să facem cu ele. Ne panicăm ușor când tipa de la asistență ne zice la telefon că există o lege în Germania care interzice asemenea operațiuni. Apare și mașina de asistență, șoferul face ochii mari când vede sticlele cu combustibil. Nu vorbește deloc engleză dar ne înțelegem într-un final. Batem palma și plătim neamțului 20 eur pentru preluarea sticlelor. Urmează să fac plinul cu benzină după care să parcurgem ceva kilometri urmând să fac din nou plinul pentru a dilua și mai mult eventualele rămășițe de motorină.

Cu gust de combustibil în gură și cu bărbile îmbibate în benzină plecăm în sfârșit spre Olanda. Peisajul se schimbă, mai ales cel de pe autostradă. Traficul devine lejer și foarte ”respirabil”. Alimentez din nou, de data asta corect sub privirile ironice ale lui Gabriel. Știu că mă va lua “la mișto” la fiecare benzinărie de acum înainte. O merit!

Sentimente amestecate prin sufletul meu. Bucuros că suntem în grafic cu călătoria dar cu orgoliul rău avariat. Efectiv am întins mâna spre “pistolul” corect, cel de benzina, dar cumva absent l-am luat pe cel negru, de motorină. Dacă făceam “pana prostului” aș fi putut să mă încadrez într-o categorie clară. Dar așa? Să trecem totuși peste mo(nu)mentul de imperfecțiune, să îl iertăm și să îl luăm ca o lecție de “atenție la neatenție”, absolut necesară.

Cu gândurile acestea în cap, pe nesimțite, suim motocicletele pe trotuarul hotelului din Amsterdam. Întrebăm de parcare iar la recepție se naște o controversă pe această temă, într-o olandeza imposibilă, între angajați. Pare că i-am scos din monotonie. Deduc din discuția lor ciudată că tânăra recepționeră susține că nu e nicio problemă cu parcarea pe trotuar însa celălalt receptioner, pentru siguranță, ne propune să le mutăm “în parcare” (adică în același loc însă jos de pe trotuar). Cică acolo în drum este cea mai ieftină variantă de a parca în Amsterdam. 60eur/motocicletă pentru o jumătate de zi. Amenda e mult mai costisitoare. Mai vedem ceva scootere pe trotuare așa că alegem varianta românească, pe trotuar lângă zeci de biciclete, gratis.

În 10 minute suntem  dezechipați și ”dușați”, prezenți la barul hotelului. E plin de ginuri, iar noi cerem gin tonic cu Monkey  47. Barmanul alege pahare tip ”sondă” dar Gabriel se lungește peste bar și îi arată în ce pahare vrem. Mari, ca un glob, cu picior. Vrea să ne pună grapefruit în ele însă Gabriel iar protestează. Tipul, meticulos, scos și el brusc din monotonie, ne arată o listă cu toate ginurile și cu ce fructe trebuie combinate fiecare. ”- La Monkey 47 scrie grapefruit? – Scrie!” În materie de ginuri tonice însă noi suntem profesioniști.

Pe lângă calitatea ginului (care e indiscutabil importantă) sunt multe alte amănunte care îl pot desăvârși sau compromite. Paharul nu e doar un suport oarecare pentru lichid ci un ingredient în sine, foarte important. Ginul tonic nu se bea cu paiul din “sondă” ci cu buzele care trebuie să atingă paharul rece iar nasul să încapă și el în pahar trăgând evident arome. Degetele simt și ele umezeala de pe paharul aburit iar condensul se prelinge constant pe masa. Te poți juca cu el făcând desene imaginare pe masă în timp ce socializezi cu prietenii. Mai conteaza calitatea sucului tonic, cât e de dulce, dacă e neutru sau nu în privința aromelor, aciditatea lui. Apoi semnificativ pentru echilibrul gustului e raportul dintre gin și sucul tonic, cantitatea de gheață, mărimea cuburilor (viteza cu care se topesc cuburile), poate o eventuală nuanță de aroma – cimbru, castravete, lime, grapfruit – în funcție de gin, de gustul personal sau de recomandarea producătorului. Perfecțiunea în materie de gin o găsiți în foodmarket-ul din Lisabona. Monkey 47 doar cu aromă dintr-o coaja de lime ce a stropit ușor buza paharului.

Ah, foodmarket! Intrebăm barmanul dacă există așa ceva în Amsterdam. Inițial pare că nu pricepe ce vrem după care ne scrie pe un bilet Food-Hallen. Îl are și Mădălina în lista ei de “restaurante”.  

Dintr-un taxi vedem orașul, împârțit simetric de multe canale, puține mașini și miliarde de biciclete. Am senzatia aia din India când deși stiam ce mă va așteapta, ajuns acolo am fost copleșit. Aici bicicleta nu e un moft sau o hipstereală deși privind dinspre Romania așa pare. E un stil de viață și toată lumea e perfect adaptată și conectata la acest stil.

Mâncăm iar mult, “internațional”: hummus, taco, quesadilla, sushi, falafel, nachos, calamar și nu mai știu ce. Cu bere. Apoi luăm orașul la pas și cu fiecare canal peste care trecem îl gasim tot mai fermecător. Cum îmi place mie, atmosfera face muzica, nu obiectivele turistice. Mergem bine dispuși, împrăștiați pe trotuare, ferindu-ne haotic de biciclete imprevizibile, fără o direcție anume și ne bucurăm de armonia ce o vedem în jur. Ne-am opri la un local liniștit, pitoresc așezat într-o intersecție de canale dar avem proasta inspirație să o luăm spre celebrul cartier roșu. Să-l bifăm. Peisajul devine turistic, deprimant, izul de țigări-legale devine intens și se simte în toate părțile. Turiștii sunt ca furnicile pe străduțe, fac cozi la orice se vinde. Isteria de aici îmi amintește de “La Rambla” din Barcelona însă la o scară mai mică. Și la fel ca în Barcelona, Gabriel aduce un plus de valoare burții lui deja pline. Investește într-un Walk to Wok picant în timp ce noi asistăm din vitrină la spectacolul preparării pastelor pe flacără mare, la Wok.

Dar nu pentru vitrinele cu Wok asiatic e celebru Amsterdamul ci pentru vitrinele cu marfă feminină, pe alese. Nu vreau să fac pe moralistul dar cartierul acesta roșu mi se pare o pată neagră pe fața acestui oraș minunat. Cam atât despre spectacolul de prost gust din centrul Amsterdamului.

Lunea dimineața însă, să te pui la o terasa între doua poduri mobile, să mănânci  un mic dejun ”prețios” cu pâine cu maia și să bei cafele preparate bine uitându-te la viața idilică din jur e un spectacolul de neratat. Actorii trec pe lângă tine pe biciclete, unul cărând un violoncel, altul o ramă de tablou, altul citind ziarul în mers, altul împingând o nacela cu marfă. O tipă pedalează îmbrăcată cu blană pe ea în timp ce altul e în pantaloni scurți, cizme și maiou. În afară de cele ce prestează servicii, mașinile lipsesc cu desăvârșire. Mă simt inspirat așa că pun și un mic mesaj pe facebook.

Bikes everywhere. Am avut un vis. Visul ăla caraghios al turistului ce bifează marile orașe, gândindu-se că așa ar trebui să fie și la el acasă. Toate străzile din Sibiu, cele cu patru benzi nu mai aveau decât două, pentru mașini. Toate cele cu două, au rămas doar cu una (cu sens unic) iar cele cu o bandă au fost făcute cadou autobuzelor. Cu pupat electric de “La mai dese și la mulți ani!”. Benzile eliberate erau vopsite, cumva gata-gata pentru bicicliști. Parcările pentru mașini – cele de pe stradă -, pentru doar o jumătate de zi, erau mai scumpe ca o gagică – “tip marfă” – din vitrinele cu lumină roșie. Jur că n-am fumat nimic. Și e vis, nu coșmar. Când se votează?

Amsterdam, iulie 2019.

Exact așa e, pare că la un moment dat cineva cu minte sănătoasă a zis: Drumurile largi sunt ale bicicletelor! Dacă vreți să mergeți cu mașina aveți voie doar pe banda aia foarte îngustă, nu aveți prioritate la nicio intersecție iar parcare plătiți cât să vă cumpărați câte o bicicleta pentru fiecare jumătate de oră staționată. Și cu bucurie poporul olandez a îmbrățișat noul stil de viață și l-a inclus chiar în ”programa” școlară.

Plecăm cu oarecare regret din Amsterdam și cu convingerea că vom reveni. Parcurgem orașul cu o lejeritate incredibilă. În Sibiu, un oraș considerat de toți ca fiind ”liniștit”, lunea la ora 12 în intersecții se avansează cu mare greutate, orașul e plin de mașini, parcările sunt absolut inexistente. Asta în condiții de vară, când copiii sunt în vacanță. În Cluj? Dar în București? În Amsterdam lunea te simți cam ca duminica dupămasa în parc când toți părinții s-au dus să-și culce copiii. Să dăm gaz, poate scăpăm de comparații. 

Degeaba dăm gaz, ochii se uită în jur și mintea compilează. E imposibil să nu raportezi locurile de aici la cele de acasa! Din mersul motocicletei nu văd nimic care să strice armonia. Șosele curate cu asfalt marcat perfect, păduri desenate și câmpuri pictate în verde-crud, tăiate de nenumarate piste roșii pentru biciclete, de canale de apă, printre care sunt înșirate centrale eoliene iar în trafic, civilizație. La bine suntem foarte adaptabili.

Ajungem destul de repede într-un colț al Olandei, cu un zâmbet mare și tâmp pe fețe. Hoek van Holland. De aici vom trece cu ferry-ul în Regatul Unit. La coadă ne minunăm de o motocicletă BMW ce se pune la rând în spatele nostru ce are o blană de oaie pe șa. Este stră-stră-stră .. bunicul GS-urilor noastre. E una dintre motocicletele cu care a început istoria “de succes” a modelelor BMW – GS.

Deosebit însa este faptul că la această coadă e plin de călători pe biciclete. Un el și o ea stau pe biciclete în paralel, în fața barierei și se hârjonesc leneș. El o ciupește de umar, ea în replică se apleacă și îl sărută pe braț. Apoi simultan amândoi direct pe gură. Sunt veseli și singuri pe pământ. În spatele lor o fata pe o bicicleta tip ”Tohan” ține o pernă mare de dormit sub braț. Cum o fi pedalat cu ea? Altul așteaptă ridicarea barierei pe o cursiera și are pe un umăr o mega geantă. Oare de unde vine așa? Și unde merge?

Îmbarcarea nu se face ca la “oamenii normali” din Grecia/Italia/Spania unde o armată de oameni te dirijează, îți cer documentele de 30 de ori și te pun să faci manevre de care nu sunt niciodată mulțumiți. Nu. Aici e o singură persoana, stă în fața vaporului imens și îți arată leneș un semn dezinteresat de genul “urcă pe vas”. În deck-urile pentru garaje nu exista personal. Ne luam și noi dupa ceilalti pasageri, parcăm lângă alte motoare și ne ancorăm singuri motocicletele cu chingile ce ne așteaptă perfect aliniate pe un suport. Ne mirăm de lejeritatea cu care se întamplă aici lucrurile. Cum să nu te binedispui într-o țară ca Olanda?

Vaporul are și teren de baschet pe punte. Stăm la soare și povestim. De multe ori mă întreb oare ce resurse mai avem încât reușim sa mai avem subiecte de discuție după atâta timp petrecut împreună? De data aceasta, în așteptarea plecări, le citesc celorlalți un mic text scris de Razvan (Cuc) la întoarcerea în țară din călătoria pe care a făcut-o la Nordkapp cu motocicleta împreuna cu fata lui. Suntem și noi căliți prin ture moto dar Răzvan reușește să ne impresioneze.

După textul meu de pe facebook primesc două invitații de la cunoscuți care se pare ca și-au mutat viața în Olanda. Mulțumesc Dan (sper să mai pedalăm împreună cândva) și mulțumesc Andreea (îmi scot iar pălăria de pe chelie, maxime aprecieri pentru călătoriile voastre).

Vaporul pleacă. Ne uităm la o impesionantă plajă gândindu-ne dacă pe vremea asta e bună de baie. Ne luăm o camera cu 3 paturi și dormim în legănatul vaporului, prin rotație. Eu stau mai mult pe punte, mă uit la mare și la oameni. Una dintre cele mai plăcute traversari cu ferry-ul.

View this post on Instagram

gone sailing … to Harwich

A post shared by G. Serban (@joy_ride_coffee) on

Scoția. În căutarea concediului perfect
(1) – Intro
(2) – The West is The Best
(3) – Eu imperfect. Amsterdam perfect.
(4) – UK – All you can think, eat, drink.
(5). Edinburgh – WOW!

Next Post:
Previous Post:
This article was written by
G. Serban
Website: Joy Ride Coffee

Nu pierde ocaziile de a reactiona cind vede lucruri care ii vorbesc. Ii place lumea asta asa cum e ea - cu lumini si umbre, intre care se intrevad nenumarate nuante de gri. Adora sa fie inconjurat de oameni normali. Situl de fata, care nu reclama nu stiu ce pretentii, le este dedicat intr-un fel.

There is 1 comment for this article
  1. Pingback: Scoția. În căutarea concediului perfect (5). Edinburgh – WOW! – Joy Ride Coffee

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *