Scoția. În căutarea concediului perfect (4).  UK – All you can think, eat, drink.

Scoția. În căutarea concediului perfect (4). UK – All you can think, eat, drink.

Din legănatul acesta plăcut, odihniți, debarcăm într-o nebunie, graniță-port, Harwich, unde filmul plăcut în care trăiam se schimbă complet. O mare de mașini de toate mărimile așteaptă la cozi interminabile însă motocicletele beneficiază de un traseu separat,  îngust – pe un drum în spirală – ce urcă tot mai sus, peste calea mașinilor. Stăm la o coadă specială de motocicliști așteptând ca fiecare să treacă de un mic interviu luat printr-un ghișeu direct de pe motociclete, fără cască pe cap. Avansăm greu în timp ce la coadă în dreapta mea e un tip cu Ducati care apare la fiecare înaintare de motociclete. Îi țăcăne motorul îngrozitor și de fiecare dată când apare lângă mine trag o sperietură. O tipă ”împrăștiată” cam la 40 de ani, în șlapi, îmbrăcată într-un fel de halat larg și înflorat umflat de vânt, transpirată și cu părul în toate direcțiile coboară dintr-o mașină scumpă și pozează cu telefonul marea aglomerație de mașini. Zice într-o engleză perfectă “- Welcome to UK border!” Ni se adresează cumva simultan și nouă și telefonului. Rânjeste foarte satisfacută, deși e toată răvășită. Dă din cap cu mult “subînteles” și e extrem de mulțumită de captura din telefon: ”- Știam eu! V-am zis eu că așa se întâmplă aici!”

Trecem de “interviu” și suntem puși direct în situația de a circula pe partea stângă. Suntem cam “pe lângă” dar încercăm să luăm comanda de la reflexele necondiționate și să o dăm la cele condiționate. Până acum nu ne iese foarte bine (deși am mai avut experiențe de acest gen în Cipru și bineînțeles în India). Indicatoarele de distanță și de limită de viteză exprimate în mile sunt bonus. La un semafor opresc lângă Gabriel, râde forțat în hohote și ne zice că ”- ăștia chiar trebuie sa plece din UE, cu traficul lor pe invers cu tot”. 

Avem o cazare total neașteptată, un “Weatherspoon”. E o rețea generoasă de crâșme deschise de dimineața devreme până târziu în noapte unde poți mânca și bea pe săturate. Pe românește: ca porcu’. Oamenii ăștia care populează localul la ora asta timpurie nu par sătui niciodata. Mai ales de băutură. Check-in-ul îl facem direct la bar, stând la coadă cu cei care așteaptă umplerea drafturilor de bere. Ne înțelegem greu din cauza marilor hituri ale lumii care se aud tare în boxe.

O tipă în rochie verde, scurtă și mulată, e deja ”muci”. Abia își mută picioarele pe podeaua îmbibată în alcool iar capul i se mută lent, necontrolat, într-o parte și în alta. Trei bărbați de vreo 50-60 de ani sunt numai în jurul ei și vorbesc zgomotos râzând în hohote mari cu gura deschisă curbându-se spre spate. Sunt transpirați și unsuroși. Ne plac și nouă petrecerile, dar de data asta suntem copleșiți. Deodată cu cheile de la camere luam și niște beri ce se lipesc rapid de masa lipicioasă.

Dau un telefon în încercarea de a face o rezervare la un restaurant pescăresc de aici din Harwich. În timp ce stau cu un deget în ureche și cu telefonul în cealaltă un ins alcoolizat, cu obraji roșii-irigați, vine la mine și mă ia la un fel de dans. Îi zambesc, bat palma cu el ca un bețiv veritabil și mă întorc cu spatele. Din fericire uită repede de mine, se îndreaptă spre niște tipe vesele marca 60+. Crâșma e construită gen “vestul sălbatic” (de fapt cam toate crâșmele din Regatul Unit mi-au dat impresia asta) are în fundul sălii niște scări pe care se urcă în camere. În drum spre ele vedem tipa cu rochie mulată cum urcă scările sprijinind sau fiind sprijinită de altă femeie. Cu greu îți dai seama care pe care se ajută. Din fericire camerele contrastează total cu Wetherspoon-ul de jos. Sunt surprinzator de curate, mari și aerisite. Și cel mai important, izolate complet fonic de hărmălaia de jos. Cu view spre motociclete în apus.

Nu numai camerele noastre dar și atmosfera liniștită din oraș contrastează complet cu barul. E total pustiu, pare că toți localnicii sunt la crâșme. Poate așa și e. Mai putin un grup de tineri tocmai ieșiți din bar ce încearcă să-și treacă trupurile printre doua indicatoare de circulatie foarte apropiate unul de altul. Trecerea corpurilor e ratată evident din cauza capului prea mare. Dar băieții insistă și aproape-și blocheaza capul între stâlpi, spre amuzamentul fetelor. Noi parcurgem de fapt pe scurtatură, drumul înapoi spre port, pe jos, acolo unde este restaurantul. Nu mă inspiră prea tare cartierele englezești, case nesemnificative cu fațade de cărămidă aparentă, identice pe toată lungimea străzii, de o parte și de alta. Până acum, nu mă inspiră mai deloc nici oamenii. Văd în ei un gen de privitimism la care parcă nu mă așteptam. Poate am căzut noi direct în excepții.

La restaurant, după ce ne chinuim să dăm cât de cât coerent comanda de mâncare constatăm că tipa care ne servește e din Oradea. Devine amabilă deși e total sceptică când vine vorba de români. E măritată cu un englez, are un copil, evită românii și nu se va mai întoarce niciodată în țară. Ne povestește despre dezastrul din învățământul englezesc de stat și despre costurile mari ale școlarizării private. Și în general despre costul vieții în Marea Britanie. Încercăm fără succes să depistăm niște motive de Bexit în discursul ei. Mai să credem că România e o țară chiar mișto. E?

Ne mai spune că cea mai tare chestie pe care o poți face în Anglia e să te îmbeți zdravăn, cât mai des. Și să povestești cu mândrie a doua zi despre beția ta. Mai ales dacă ești femeie e foarte cool ca dimineața să apari la serviciu praf și să spui cu voce bărbătească, cât mai groasă și mai spartă: ” – Ooaaaiii ce m-am îmbătat aseară!!!” Toată lumea te va aprecia.

Noi apreciem maxim sinceritatea ei, cina gustoasă cu pește proaspăt și scoici. Ne bem vinul pe terasă într-un apus ce pare adus de undeva de pe coasta oceanului, din Casablanca – cum îmi zice cineva “din culise”. În acest Harwich sinceritatea oradencei, scoicile, vinul, peștele și apusul de pe terasa aceasta sunt singurele lucruri perfecte. Dormim cu gândul la problemele locale, la politicieni caraghioși-teatrali din Camera Comunelor și ne întrebăm de ce nu înțelegem absolut nimic din Brexit.

Astăzi avem un drum lung de făcut așa că suntem matinali. Mâncăm jos în local, mic dejun englezesc. Neinclus. Încet-încet mesele se populează cu oameni. Se comandă/plătește instant la bar unde comunici și numărul ce-l ai scris pe un plastic lipit de masă. Comanda se duce cumva automat-industrial la o bucătărie deschisă, vizibilă de la mese, plină de inoxuri și de LCD-uri cu informații despre comenzi. Nu există vreo urmă de atenție specială pentru client, el trebuie doar servit într-un timp normat probabil pe undeva prin regulamentele localului. Niciun angajat nu te va privi în ochi, nu te va întreba dacă ești ok. Dar nici tu nu vei avea cui să adresezi mulțumiri sau măcar salutări la plecare.

În loc de cafea primești o mega cană goală pe care o umpli la un automat cu un fel de “ciorbă de cafea”. De câte ori vrei. Pe model, “all you can drink”. Noi nu putem deloc. Gabriel, pentru experiență, ia un “large english breakfast”. Noi comandăm omlete, ceva ciuperci, ouă poșate pe o pâine toast – cu gust de plastic și textură de burete uscat. Gabriel meticulos “curăță” farfuria iar eu fac poze tip before & after. Fac o analiză în minte, compozițional acest english breakfast e mai mult decât un dezastru nutrițional: bacon, ouă, cârnați, fasole, chiftele, ciuperci îmbibate în ulei, unt, pâine toast. Înțelegem și  respectăm totuși cultura acestui mic dejun “tradițional”. Ce nu putem înțelege este calitatea îndoielnică a fiecărui produs luat separat din mega-farfuria omniprezentă la mesele din jur. Probabil cel mai ieftin cârnat posibil, cel mai ieftin ou, cel mai ieftin bacon șamd, prăjite în ulei ieftin dau la final cel mai “bogat” și probabil cel mai ieftin mic mare dejun. Pentru marea masă de englezi probabil asta înseamnă perfecțiunea dupa o noapte grea.

Una dintre credințele mele naive și secrete este că, la modul general, ceea ce stă în farfuriile oamenilor nu este mâncare. Este ceva ce s-ar putea descrie ca o sumă a unor calități umane ce includ și educația, cultura, respectul etc. Și, trebuie să o spun, ce am văzut pâna acum în farfuriile (și în jurul farfuriilor) din “Great Britain”, este sub ce e în farfuriile românilor care știm cu toții, nu debordează de finețuri. Să ne ferim totuși de etichete timpurii și de mari concluzii pripite.

Scoția. În căutarea concediului perfect
(1) – Intro
(2) – The West is The Best
(3) – Eu imperfect. Amsterdam perfect.
(4) – UK – All you can think, eat, drink.
(5). Edinburgh – WOW!

Next Post:
Previous Post:
This article was written by
G. Serban
Website: Joy Ride Coffee

Nu pierde ocaziile de a reactiona cind vede lucruri care ii vorbesc. Ii place lumea asta asa cum e ea - cu lumini si umbre, intre care se intrevad nenumarate nuante de gri. Adora sa fie inconjurat de oameni normali. Situl de fata, care nu reclama nu stiu ce pretentii, le este dedicat intr-un fel.

There is 1 comment for this article
  1. Pingback: Scoția. În căutarea concediului perfect (5). Edinburgh – WOW! – Joy Ride Coffee

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *