Scoția. În căutarea concediului perfect (2) – The West is The Best

Scoția. În căutarea concediului perfect (2) – The West is The Best

Plecăm cu ceva greutate virtuală în inimi. Renunțăm la culturile mediteraneene cele de care suntem atât de atașați. Schimbăm vremea bună, băile prelungite în mare, vinurile și mesele ce ne sunt atât de familiare cu nu știm ce. La Mediterană e simplu: știm cum trebuie să arate locul în care vrem să facem o baie, știm pe unde-s bune cazările, simțim oamenii și știm cum să-i abordăm, cunoaștem meniurile restaurantelor, recunoaștem locurile valoroase și știm să evităm tot mai desele capcane turistice. La ulei de măsline, calamari și paste suntem experți. Dăm vacanța perfectă din mâna, lumea pe care o iubim în imperfecțiunea ei, pentru o promisiune. Acum, cu bagajele puse pe motociclete, trăgându-ne echipamentele pe noi, față în față cu plecarea inevitabilă, ne pare rău că ne-am dat mari călători și că ne-am lăudat la prieteni cu destinația de anul acesta. Altfel o luam direct spre sud spre confortul mediteraneean, cel care ne-a adoptat definitiv.

Urcăm însă, iata, spre nord-vest, cu destinația Scoția prin culturi total necunoscute nouă și ne întrebăm cât de adaptați vom fi.   

O luăm lejer spre Budapesta, un colac de salvare în ”marea” de țări necunoscute prin care vom trece.

Pentru mine “legătura” cu țara se rupe în apropiere de Deva când trecem pe lângă tabăra în care Nora e deja de vreo două zile. Văd clădirea în care sunt cazați copiii de aici de pe autostradă și mă uit la ea așa cam cum te uiți din avion la un bloc mare ce se vede mic, în care-ți sunt cei dragi și, tu, în zborul avionului, îți pui întrebări plate. ”Oare ce face Nora acum?” Îți trebuie ceva aer în piept ca să depășești momentul acesta în care ai în față vreo 7000km de motociclit.

Apoi trecem pe secțiunea complicată de drum Deva-Lugoj, depășind riscant mașinile și sărind cu motocicletele dintr-o groapă în alta în timp ce luăm politicienii pe rând la înjurat. Din când în când, pe marginea drumului putem vedea în contrast asfaltul perfect din viitoarea autostradă. Își așteaptă deschiderea oficială de multe luni. O traversăm peste un pasaj și îi vedem ”sfârșitul” trist. Se termină fix în pădure. Ce monstru de om poți fi ca ministru încât să declari pompos că anul acesta se va deschide toată autostrada și că vom circula de la Sibiu la Viena numai pe autostradă?  În condițiile în care sectorul care ar trebui să treacă prin pădure înca n-a fost licitat. În condițiile în care mor oamenii pe drumuri din cauza corupției și incompetenței celor plătiți special ca să facă drumurile mai rapide și mai sigure. Dar deocamdată să uităm de Romania.

Pentru Gabriel și pentru fete “conexiunea” cu concediul se produce cu lăcomie prin două guiașuri picante (unul cu cartofi și altul afumat cu fasole) în apropiere de Budapesta atunci când ieșim de pe traseul nostru și ne ducem “după miros” la un motel-restaurant. Dacă n-aș fi vegetarian ar fi perfect, dar chiar și așa mă bucur pentru perfecțiunea găsită de ceilalti trei tocmai aici lângă o parcare de TIR-iști, la o bodegă de pe vechea șosea națională. Primim cadou cate o prăjitură de casă care nu e deloc bună, dar o mâncăm din politețe.

Budapesta ne găsește cu chef mare de joacă. Ne cazăm în centru, hotelul e nou, bem șampanie gratis la bar și ne întreținem cu o unguroaică din Cluj, angajată a hotelului. Facem tot felul de glume. Ne întreabă dacă avem nemulțumiri. Gabriel vizibil afectat-nemulțumit, are una deosebit de importantă. Robinetul de la duș are inversate semnele de rece/cald. Când dai spre rece vine cald, când dai spre cald, vine rece. Cu tact, doamna ne roaga să-i permitem să rezolve aceasta problemă. În săptămânile următoare.

Cafele bune bune le bem pe un trotuar, sunt preparate într-un spațiu foarte mic. E cea mai mică “cafenea” pe care am văzut-o vreodată. În buricul capitalei. Practic e o ușă (în care s-a decupat o fereastră de serivire) ce dă într-un spațiu în care încape un om și un espressor. Facem calcule ca niște români pragmatici. Cât trebuie să muncești pe zi la așa ceva, cât costă cafeaua, câte trebuie să vinzi zilnic, cât poate fi chiria și investiția, cate cafenele de acest tip ar trebui să ai? Și la final, cu lăcomie, “care e profitul???” Partea cu munca e clar ca nu prea ne convine.

Trecem pe ginuri tonice și pe bere locală, la o terasa turistică cu fețe de mese albe și ne lungim în povești de parcă nu ne-am mai întâlnit de anul trecut. Într-un magazin ”de brand” Gabriel probează blugi moderni și eu îl vânez cu camera foto a telefonului prin magazin. O luăm la pas peste Dunăre, evităm ”liftul” și urcăm pe jos la castel. Intrăm în final într-un local cu vinuri bune “știut numai de noi”, din iarnă, atunci când am fost cu copiii în Budapesta. Nu-mi dau seama dacă pașii ne duc acolo din cauza vinurilor sau din cauza dorului de copii. Ținând cont că ne luăm hugo (cu prosecco) aș înclina pentru varianta nr. 2. Prin terasa localului văd o statuie ecvestră. Din 5 în 5 minute apare câte un grup de turiști care își fac fotografii ținând mâna pe undeva pe sub burta calului. Doamnele și domnișoarele sunt cele mai încântate. Dupa ce terminăm bauturile ne suim într-un taxi spre un restaurant și uităm să verificăm ce ascunde calul între picioare. Bun motiv de revenit în viitor.

Mâncăm abuziv, fără să știm ce – comandând aleator dintr-un meniu vietnamez scris în maghiară – la un restaurant cu specific asiatic. Ne impresionează mâncarea vietnameză. Ne mișcăm iar, de data asta mult mai leneș printre terase arhipline și nu ne putem pune de acord asupra vreunei terase unde sa stăm. Evident alegem cea mai proastă variantă, noroc că suntem veseli. Bem câte un cocktail și Gabriel comanda shot-uri peste voința noastră. Le bem. Pare pus pe fapte mari, dar nu prea are cu cine, e deja 2:30 noaptea și noi îl direcționăm, fără să simtă, spre hotel. În drum spre cazare ne fentează și el, cu o “aroganță” pe care numai un tânăr de de 20 de ani care nu a auzit de calorii si de grasimi saturate o mai poate face, își cumpără un kebap mare cu de toate. Stăm pe trotuarul plin de sosuri scurse din lipii, uitându-ne la Gabriel cum își devorează ”prada” în mijlocul vieții de noapte din centrul Budapestei.

De obicei căutările matinale de concediu, pe internet, sunt “fresh roasted coffee” sau “specialty coffee”. Mai mult la mișto dau și o căutare după “Budapest Sourdough Bread” – pâine cu maia. E la 9 minute de hotel, mers pe jos. Pentru prima dată în acest concediu întâlnim perfecțiunea în stare pură – în materie de mic dejun. “.  Pe numele ei simpu: “Szimply”, cu farfurii complicate. Cum altfel? Perfectiunea trebuie întradevăr să fie simplă. Dacă ar fi și mai ieftină ar fi “mai mult ca perfect. Plătim și noi simplu, cum altfel, în forinți, contactless, cu telefonul, legat la cardul Revolut. Spre hotel ne minunăm de coada imensă de la un exchange cu rate nasoale față de ceea ce avem noi la ”o apăsare de buton”, ”o scanare de amprentă”, ”un face recognition” de telefon.

Budapesta – Viena e un drum scurt, din care nu reținem mai nimic, poate doar oprirea la o benzinărie “unde am mai oprit în trecut cu copiii”, în drum spre vacanța de la schi. De această dată Viena nu e o destinație nici măcar pentru o dupămasă/seară. De aici vom lua trenul de noapte OBB – cel care transportă motociclete și autoturisme, spre Hamburg.

În gara din Viena parcăm motocicletele pe un trotuar cerând inutil permisiunea unui polițist. Dacă nu întrebam nu era nicio problema dar iată că acum suntem nevoiți să le mutăm pe o stradă lăturalnică unde parcăm tot “ilegal” și nu mai cerem permisiunea nimănui. Mâncăm fără mult entuziasm la un fast food indian de unde ne cumpărăm ca de obicei mult prea multă mâncare. Un ”homeless” cu o bere desfăcută în mână și cu o alta (tot desfăcută) în buzunarul de la spate al blugilor ne cere resturile de mâncare. Suntem surprinși, de obicei cerșetorii noștri vor direct bani, nu mâncare. Daca dai o pâine (sau un covrig) unui cerșetor din Romania, cel mai bun lucru pe care-l poți face e să nu-l urmărești pentru a vedea ce face cu ele. Altfel, vei cădea în depresie.

Cerșetorii lor sunt mai buni decât ai noștri. Tipul e înfometat rău, mănâncă pe rupte tot ce n-am mai putut noi. Uitându-mă la dl. prof. FoameaPerfectăCuBereÎnBuzunar cum ne predă lecția despre inaniție, mă gândesc la diferențele fundamental-filosofice dintre foame și poftă. La lecția despre poftă profesorii suntem noi .

Mai pierdem vremea prin gara tip mall, apoi ne ducem cu motocicletele spre îmbarcare. După atâtea excursii dezechiparea de costumele moto în plină stradă și echiparea rapid în “civil” e a doua noastră natură. Prima natură e aia în care sărim din costumele moto în costumele de baie și invers. Ambele operațiuni le facem perfect.

Imperfectă e însă motocicleta BMW R1200GS a unui neamț care refuză să pornească din motive legate de baterie. E nevoit să împingă la ea pe o rampă abruptă și apoi pe toată lungimea trenului. Ne alăturam partenerei lui și îl ajutăm sa o împingă “la deal”.

Constatăm cu uimire că puterea “exemplului” e absolut fabuloasă. Apare un grup de vreo 5-6 motocicliști italieni cu motociclete mari, tip adventure, care îl vad pe neamț împingând “calul” greu prin tren. Italienii consideră implicit că așa e regula la tren, ca urmare opresc motoarele și împing cu greu la ele preț de vreo 5-6 vagoane. Fără succes, încerc să-l conving pe unul dintre ei că se poate merge pe ea, ușor, fără efort, cu motorul pornit. Tipul se uita sceptic la mine de parcă eu arăt ca un nebun transpirat ce împinge 300kg prin tren. Sunt 37 grade Celsius și nu știu câte grade sunt sub costumele/căștile lor moto. Ok, împingeți la vaci, frați italieni, daca nu înțelegeți românește. Poate se mai răcorește afară. Stim cu toții că vacile contribuie semnificativ la încălzirea globală!

Absolut imperfectă e și rezervarea noastră la tren, am facut-o mult mai târziu decât ar fi trebuit. Nu am mai gasit loc la cușetă așa că stăm într-un compartiment standard de 6 persoane. Suntem patru, iar Gabriel bea bere și se roagă la zeul trenurilor austriece să nu-i mai aducă în compartiment alți colegi pasageri. Ruga nu-i e ascultată, ne petrecem noaptea dormind în tot felul de poziții alături de un neamț și de o tânără austriacă. Care se agită toată noaptea: pufăie, oftează, se acoperă, se descoperă, iși pune perna, își ia perna etc. Trenul însă alunecă brici pe șine. Cateodată totul e atât de lin încât, dacă stai cu ochii închiși, nu-ți dai seama dacă trenul merge sau dacă este oprit într-o gară.

Scoția. În căutarea concediului perfect
(1) – Intro
(2) – The West is The Best
(3) – Eu imperfect. Amsterdam perfect.
(4) – UK – All you can think, eat, drink.
(5). Edinburgh – WOW!

Next Post:
Previous Post:
This article was written by
G. Serban
Website: Joy Ride Coffee

Nu pierde ocaziile de a reactiona cind vede lucruri care ii vorbesc. Ii place lumea asta asa cum e ea - cu lumini si umbre, intre care se intrevad nenumarate nuante de gri. Adora sa fie inconjurat de oameni normali. Situl de fata, care nu reclama nu stiu ce pretentii, le este dedicat intr-un fel.