Scoția. În căutarea concediului perfect (6).  Highland – Noi și oi.

Scoția. În căutarea concediului perfect (6). Highland – Noi și oi.

Dar gata cu cafele & băutură & mâncăruri. E timpul și de ceva peisaje. Drumul spre nord continuă specatculos prin Cairngorms National Park. Ne simțim din ce în ce mai bine în traficul din Regatul Unit. Nu numai că am adoptat circulatul pe partea stângă dar începem să simțim stilul de condus local. Practic aici indiferent de mărimea drumului, indiferent de starea lui, de cât de virajat e, de tipul de mașină (TIR, bus, “mașini mici”, scootere etc),  de cât de aglomerat e, de condițiile meteo toată lumea circulă cu viteza maximă adminsă. Nu vezi în trafic nici “melci” dar nici vitezomani. Depășirile lipsesc cu desăvârșire. Noi, până acum am fost cam pe nicăieri. Ba am avut zone în care am mers prea încet și traficul “a venit peste noi” ba am avut un ”bust” de încredere și ne-am aruncat exagerat în depășiri. Acum suntem destul de bine integrați, ne-am urcat în acest “carusel” al traficului, ținem un ritm bun, depășim mașini (spre disperarea total nejustificată a celor care vin din față) dar nu ”sărim calul” foarte mult.

Mă impresionează minimalismul de pe drum, indicatoarele fiind mult mai rare decât la noi. Uneori inexistente. Ai voie să depășești cam oriunde, nu există limitări de viteză ci doar rar câte un text înainte de curbe “reduce speed now” și altul înainte de intersecții “give way”. Cam în toate localitățile există un “smiley face” care se aprinde verde daca nu depășești viteza legală.  În cazul în care o depășești se aprinde intermitent un “sad face” roșu. Ca un copil care se bucură când primește buline verzi la grădiniță încerc și eu să primesc “fețe vesele” în fiecare localitate.

Facem o pauză la un popas ascuns într-o pădure unde mâncăm o prăjitură și simțindu-ne departe, dăm telefoane acasă. Apoi traversăm pe un pod lung râul Ness și alimentăm la o benzinărie de unde Gabriel și Dana vorbesc din nou cu copiii la telefon.

În sfârșit mergem pe drumul de pe coasta estică, coastă cu stânci și mare albastră. O plăcere pentru motociclit mai ales pe temperatura aceasta perfecta. Trecem prin peisaje din ce în ce mai frumoase. Pășunism scoțian, cu dealuri verzi, oi albe și vaci “pătate”. Exact ca în vederile clișeu cu iarbă verde și oi albe, din Scoția. În apropiere de Wick părăsim marea și o luăm pe scurtături. Gabriel trage pe dreapta, pe stânga, într-un loc nu foarte inspirat, într-o parcare de unde să vedem peisajul. Care nu prea există. Dana fotografiază flori … pentru ziua unei  prietene (?!) iar eu fotografiez motocicletele. Nu are nimic special locul unde am oprit, peisajul este comun, cam ca în Ardeal când mergi spre Cluj. Dar oprirea ne rămâne în memorie, avem un tonus bun știind că ajungem la destinație după atâta drum și vom avea 3 zile în care nu mai avem de ”pedalat” spre o destinație anume.

Scurtăturile sunt drumuri de categoria B pe care încape o singură mașină. Dacă te întâlnești cu cineva care vine din sens opus unul dintre voi trebuie să se tragă în cea mai apropiată alveolă pentru a permite trecerea. Și pe aceste drumuri se circulă tare, tradus din mile – cu aproximativ 90km/h. Vreo 20 de km am în spatele meu o dubă mare care stă lipită de mine cu 90 la oră. Nu pot nici să trag mai tare ca să-l las în urmă și nici orgoliul nu vreau să mi-l rănesc lăsându-l să mă depășească. Sper inutil la vreo trei intersecții că o va lua în altă direcție. În final o luăm noi într-una greșită și scap de el. 

Cazarea noastră, un cottage B&B, se află lângă John O’ Groats. Ce pentru Ewan McGregor și Charles Boorman a fost loc de plecare (în călătoria lor  – Long Way Down – prin 80 de țări până în Africa de Sud) pentru noi este destinație.

Proprietara cottage-ului, o tipă în jur de 45 plină de tatuaje și de încredere în ea, vorbește o engleză impecabilă. Eu sunt ”Gggeeeooordgge”, așa cum n-am fost vreodată. După lungi și interminabile discuții englezești despre vreme (de data acesta ”motivate” de valul de căldură), tipa ne dă o grămadă de informații, cu coerență, cu multă răbdare și cu mult tact. Are o dicție impresionantă, e ca o profesoară care captivează audiența de la primul cuvânt. Se uită în ochii tăi în timp ce-ți vorbește intrând în interiorul lor și se asigură că ai recepționat perfect mesajul. Are și un umor fain. Dacă aș fi avut o asemenea profesoară în liceu m-aș fi îndrăgostit de ea și de materia ei. În schimb am făcut engleză cu Dna. Carmen Johannis și n-a prea funcționat nicio îndrăgosteală. Nici de ea, nici de limba engleză. Cu umorul a fost chiar ”ghinion!”.

Ne indică o direcție spre “Thurso”, o localitate de pe coasta nordică pe care am tot văzut-o pe hartă. Ne uitam unii la alții. Spuneți Thurso, cu limba scoasă. Pronunția ar fi: /ˈθɜːrsoʊ/; Din gura “profesoarei” ies niște sunete care nu mi-aș fi imaginat că pot fi scoase de o ființă umană. Zii zău cu limba scoasă!

Ne recomandă cu rezerve un restaurant dar are grijă să ne spună că înainte să ajungem la el sa nu ratăm Duncansby Head. Acolo peisajul ne îmbată instantaneu, e genul de loc care te convinge (așa cum citeam pe un blog de călătorii) că în concediu nu trebuie să ”te deconectezi” ci din contră ”să te conectezi”. Aici în apus, în cel mai nordic punct al Scoției continentale cu adevărat te conectezi. La planetă. Și “apusul” în Highland ține ore bune, umbrele sunt luungi, lumina e razantă și uneori filtrată de nori.

Fac fotografii ”clișeu” cu entuziasm, alerg prin iarbă în cizmele moto și filmez niște oi urâte. Gabriel chiar e oripilat de aceste creaturi-oi ce arată ca niște monstri. Se uită pe telefon la poze cu oi din România apoi la poze cu oi din Scoția, exact ca cele din fața ochilor noștri le compară și ne convinge că ale noastre sunt niște dulci, în timp ce ale lor sunt grotești. Chiar și mieii sunt respingători. Are mare dreptate, miorița noastră dragă ar face prăpăd între berbecii scoțieni.

Avem și un sentiment de reușită. Acasă fiind mă imaginam în punctul acesta, înghețat și ud, pe vânt puternic, fără chef de stat afară, căutând să mă încălzesc în cameră cu un scotch. Dar iată că am ajuns din Sibiu în cel mai nordic punct al Scoției fără să cadă pe noi o picătura de ploaie.  Cica 26 de grade C câte au fost astăzi ar fi un record pentru această zonă ce n-a mai fost atins din 1929. Și mâine se anunță 28gr. C. Mi se pare exagerat totuși recordul acesta, nu știu cum să îl verific. Într-un fel ne bucurăm de valul de căldură dar pe de altă parte suntem îngrijorați de fenomenul încălzirii globale tot mai vizibil de la an la an. Uneori te întrebi dacă specia umană și-a ratat menirea, distrugându-și chiar planeta care o găzduiește vremelnic. Scoțienii însă, se vede cu ochiul liber, sunt prietenii  planetei.

Zona de nord are turiști dar nu “e turistică” în sensul rău. Turismul pare inteligent, făcut minimal cu rulote sau campere ce stau discret câte o zi-două în campinguri sau în zone idilice-spectaculoase. E curățenie lună. Nu o să găsești o hârtie sau un pet scăpat din greșeala în peisajele scoțiene. Intervenția omului în jur nu prea se vede, lucru bun. Probabil acesta e un motiv pentru care zona nu abundă de vile de bun sau de prost gust, de localuri, restaurante, hoteluri sau cafenele.

Dar e ceva ce mă deranjează în aceste peisaje. Gardurile. Sunt omniprezente de când am intrat în Scoția. Nu-mi dau seama dacă animalele ce pasc libere sunt motivul acestor garduri sau simțul proprietații e mai dezvoltat aici în ținutul scoțienilor zgârciți. Oricum ar fi gardurile îți taie din sentimentul de libertate, nu poți urca pe o culme, nu poți coborî jos lângă apă etc. Gabriel sare peste unul dintre garduri și îmi îmbunătățește peisajul cu un personaj uman exact acolo unde îmi trebuia. De peisaje cu oi sunt deja sătul. Cred că și voi.

În drum spre restaurant mai facem un “photo shooting” cu motocicletele în contralumina și ad-hoc o ședință foto veselă dar fără sens, cu fetele pe motociclete simulând că le pilotează. Cu cricul pus. Dacă ne prostim, e bine. Mai vizităm și portul turistic John O’Groats de unde se poate lua ferry spre insulele din nord și se poate pleca în croaziere în căutare de balene.

La recomandarea gazdei avem doar două opțiuni pentru a mânca în apropiere, așa că alegem la întâmplare. Ne impresionează meniul cu pagini întregi de ginuri și scotch whisky-uri dar mâncarea nu lasă nicio impresie ce merită memorată. Poate un aperitiv cu somon cu un gust ce nu l-am mai întâlnit până acum. Discutăm iar despre oi, despre forma capului, despre ceea ce transmit expresiile lor. De parcă am bătut atăta drum pentru oile acestea nereușite. Marea întrebare a zilei este: “Ce produc aceste oi???” N-am văzut niciun rând despre carne de miel-oaie prin meniurile restaurantelor (lucru ce-l vom constata și în continuare) iar în materie de lactate n-am auzit de vreo celebră brânză scoțiană. Ținând cont de aspectul lor neplăcut, descoperit de Gabriel oile nici nu prea pot fi folosite ca brand de țară de genul “oaia dlui. Daea”. Poate doar așa ca o pată albă (în loc de o hârtie) într-un peisaj verde.

Pe fondul renunțării recente la fumat, Gabriel agită tinerele chelnerițe, are cereri pe care nu le poate nicicum exprima în engleză, comandă intenționat lucruri care nu există în meniu. Fetele sunt însă serviabile și observăm că orice cerință de-a noastră încearcă să o rezolve cumva fără să spună “nu”. Un fel de joc auzit la radio, ”alb-negru nu și da” dar numai cu ”nu”.  Gabriel consultând o listă lungă de prăjituri cere un “lava cake” deși evident nu există în meniu. Dar el ar mânca unul. Tânăra ezită să spună că “nu avem”. Ar pierde jocul. Explică ceva despre alte prăjituri care au ciocolată, cacao etc. dar Gabriel nu se lasă și o forțează să spună dacă stie cum e prăjitura “lava cake”. Fata cumva dezarmată recunoaște că știe cum e dar … ce au ei e altceva. Cred că fetele se bucură când ne văd că părăsim în sfârșit localul. E noapte, se pornește vântul, bem un single malt pe întuneric și apoi adormim auzind vântul din mansarda cottage-ului. 

Scoția. În căutarea concediului perfect
(1) – Intro
(2) – The West is The Best
(3) – Eu imperfect. Amsterdam perfect.
(4) – UK – All you can think, eat, drink.
(5) – Edinburgh – WOW!
(6) – Highland – Noi și oi.
(7) – Shooting and riding in Sutherland
(8) – Highland. Dens, ușor și complicat.
(9) – Pe invers în Inverness
(10) – Inverness: all checked
(11) – Glasgow vs Liverpool (1 : 1)
(12) – Acasă

Next Post:
Previous Post:
This article was written by
G. Serban
Website: Joy Ride Coffee

Nu pierde ocaziile de a reactiona cind vede lucruri care ii vorbesc. Ii place lumea asta asa cum e ea - cu lumini si umbre, intre care se intrevad nenumarate nuante de gri. Adora sa fie inconjurat de oameni normali. Situl de fata, care nu reclama nu stiu ce pretentii, le este dedicat intr-un fel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *