Scoția. În căutarea concediului perfect (8) – Highland. Dens, ușor și complicat.

Scoția. În căutarea concediului perfect (8) – Highland. Dens, ușor și complicat.

Mai avem o zi de hoinăreală în Highland. Eu o încep englezește cu poridge și cu dulceață, ceilalți pun tot mai puține bife pe lista englezoaicei. După câteva luni o poți lua razna cu acest breakfast criminal. Îmi e dor de niște vinete cu pâine și cu roșii. Îi arătăm tipei pe hartă tura noastră din ziua precedentă și dacă până ieri ea era eroina noastră, de astăzi suntem noi eroii ei. E impresionată de plimbarea noastră de ieri așa că fuge cu entuziasm în bucătărie la soțul misterios fluturând harta în mană. Se întoarce și ne comunică umirea și aprecierile lui. Eu mă întreb dacă soțul chiar există iar ea mă întreabă despre România. Îi explic acum eu cât pot de clar și de condensat cum “arată” România, cum e tăiată de Carpați, ce specific e în fiecare zonă, unde sunt influențele orientale și unde sunt cele europene. Mă întreabă apoi în ce zonă de influență locuim noi. Profit de ocazie și îi demontez fin mitul Dracula și apoi brutal comunismul. După care dispare iar cu informațiile la soț(?), în bucătărie.

Pare o zi noroasă, așa ca îi spunem că ne interesează un SPA și eventual să vizităm ceva castel. Fuge iar la bucătărie să adune informații și evident se întoarce cu bilețele caligrafice, cu explicații ample într-o engleză după care te poți topi. Castle of Mey e chiar aici lânga Thurso (“FSuuuooorsuuuoooouuuu” – /ˈθɜːrsoʊ/;) însă am nimerit în perioada în care prințul Charles își face sejurul. Deci este închis publicului. Nu mai ai loc de prințul acesta iubitor de locuri faine, fie că ești la Viscri, fie că ești la Thurso. Pentru plăceri ar fi un SPA în Wick, pentru motociclit ar fi un drum îngust și spectaculos, de categorie B, ce taie Higland-ul de le vest la est iar pentru atmosferă ar fi un castel ceva mai în sud, Dunrobin Castle, care însa nu e mai deloc “scottish”. Ar mai fi în Wick niște ruine impresionante ale unui castel, Girnigoe Castle pe care le-a fotografiat soțul ei în apus. Hotărâm să bifăm toate cele de mai sus, astăzi.

După ziua perfectă de ieri am scăpat cumva de “presiunea” că vom rata ceva important aici în nord. Bem cea mai proastă cafea din lume în centru în Thurso însă apare soarele și hotărâm unanim reconfigurarea traseului astfel încât să înlocuim SPA-ul cu o plajă la ocean. Găsim fără mari eforturi o plajă grozavă. Sprea ea urmăresc cu camera telefonului un englez plimbat de un câine în timp ce socializează cu mine. Aș putea să urmăresc acest om toată ziua, atât de bine arată scena, dacă n-ar fi marea care mă atrage puternic spre ea. Eu sunt atras de apă și apa oscilează periodic aici datorita atracției combinate a Lunii și a Soarelui. ”Periodic” e doar în teorie, aici în Higland pare un reflux permanent. N-am înțeles niciodată ritmicitatea mareelor.

Jos la plajă ne dezechipăm repede și intrăm cu picioarele în apa. E rece dar nu așa cum ne-am fi așteptat. În mod surprinzător, dacă nu mă înșală simțurile, în Portugalia oceanul era mai rece. Stăm pe nisip, facem plajă și fotografii, eu îmi fac curaj și mă arunc în apă. Are o culoare roșiatica din cauza unui râu (probabil cu ceva minereuri) care se varsă în ocean aici lângă plajă. Stând pe nisip apa începe se ne înconjoare, suntem nevoiți să ne mutăm semn că, iată, marea mă contrazice, e începutul fluxului. Răcorit bine, mă plimb pe plajă, și sunt din nou abordat de oameni. Practic de câte ori mă intersectez cu cineva se deschide aceeași discuție despre vreme, despre cine suntem, cum am venit cu motocicletele … etc. Ni se spune că suntem foarte norocoși, asemenea zile cu vreme frumoasă sunt o rarite aici. Îmi face mare plăcere să socializez, chiar dacă mă repet.

Urc pe o stâncă și fotografiez panoramic, Dana caută scoici iar Madălina dormitează. Gabriel încearcă să-și dea nisipul jos de pe spate dar nu reușește. E prea fin. Îi spun că poate face un duș natural sub apa ce se prelinge de pe o stâncă iar el nu stă prea mult pe gânduri, se cațără la ”duș” până sub stâncă în timp ce eu îl fotografiez. La coborâre îi alunecă piciorul, are o față îngrozită, își ia o pozitie de snowboarder veritabil și încearcă să salveze ce se mai poate salva. Reușește oarecum, ajunge la baza pietrei alunecoase fiind încă în picioare și scapă doar cu o tăietură în talpă. Eu reușesc să fac fotografia în timp ce am în cap scenarii negre cu ceea ce se putea întâmpla. Râdem ca să spulberăm scenariile.

Revenim pe motociclete și o luăm pe drumul îngust și spectaculos, cel recomandat de gazdă, ce taie Highland-ul spre est. E frumos dar nu chiar cum era ieri pe coasta de vest. Luăm pranzul într-un restaurant cu aer de Hollywood în Helmsdale. Avem porții imense (deși le-am comandat normale) de pește proaspăt, “haddock”. E omniprezent în meniurile de aici. Porțiile sunt însă inumane, suntem noi pofticioși și tot timpul flămânzi, dar nu avem deloc capacitatea să înghițim cantități mari de hrană ca cele de aici. După masă suntem lenți, prin fereastră ne orbește lumina caldă a soarelui, ne simțim ”ca duminica” cu burțile pline. Mai să ne ia somnul când la o masa vecină apare un cuplu la limita maximă a obezității. Nu poți să te prefaci politicos că nu-i observi. Dar mai bine n-o făceam, tragem cu ochiul și vedem cum din fața lor dispar în ”neant” porții enorme de fish & chips. Fugim!

Relativ mulțumiți de masă, coborâm lent spre sud la Dunrobin Castle dar deja e ora 17 și nu-l mai găsim deschis. Vedem exteriorul și grădinile în care Dana aleargă dintr-un colt în altul ca un copil într-un loc de joacă. Hotărâm să-l vizităm mâine dimineață, e oricum în drumul nostru.

Urcăm apoi iar cu motocicletele spre nord, căutăm ruinele Girnigoe Castle. Știm aproximativ zona unde se află dar drumul spre ruine nu e deloc intuitiv. Noroc că văd un indicator cu numele a două localități cu denumiri amuzante Papigoe și Staxigoe ce le am și eu identic pe un “post it” în buzunar, scrise caligrafic de gazda noastra de la Burnside Cottage. Intrăm pe un drum foarte îngust, perfect drept după ce, cu răbdare, dăm prioritate lungă unei mașini ce vine pe drum de undeva de departe de la linia orizontului. Un taur se uită la noi și îl impresioneză pe Gabriel cum n-a reușit vreun berbec să o facă în tot concediul din Scoția. Din parcare avem ceva de mers pe jos până la ruine. Gabriel protestează dar încet-încet îl prinde istoria castelului, modul cum a fost construit, apoi modul cum a fost restaurat. Arată spectaculos, dramatic în lumina apusului, dar nu sunt foarte bun la tipul acesta de fotografii.

În drum spre casă oprim în Wick la un Whetherspoon. Atmosfera e aia pe care o știm bine, se bea pe rupte, se mănâncă ca la nebuni. O industrie de băut și de mâncat repede, barbar și ieftin. La volum maxim, tot pe marile hituri ale lumii. Mâncatul și băutul acesta industrial lasă urme grave pe corpul britanicilor-victime. Și al britanicelor. Mai mult ca oriunde în locurile vizitate de noi aici în UK procentul de obezitate din stradă este foarte mare. Aici în pub de exemplu e plin de fete tinere corpolente care poartă cu dezinvoltură haine mulate ce se ridică peste buric la orice clipit din ochi sau înclinație minoră a corpului. Gabriel se miră permanent de aceste corpuri ”dense”, de când am venit în concediu. Îi zic că pe fesele fetelor lor scrie simbolic: “Large English Breakfast”, day by day, adică ceea ce mănâncă el de câteva zile încoace. Gabriel se mângâie speriat pe burtă, s-a lăsat de curând de fumat și mâncatul englezește începe să producă rezultate.

Imaginile din pub-urile din UK, combinate cu imaginile minunate de ieri din Sutherland, mă fac să mă gândesc că una dintre marile provocări ale călătoritului, fie că o faci pe jos, cu rucsacul în spate, cu mașina, cu motocicleta, cu autostopul, cu bicicleta, cu trenul, cu autobuzul etc. este să rezolvi ecuația confruntării celor două lumi: cea din care ai venit și cea pe care efemer o vizitezi.

O călătorie care te marchează e aceea care te obligă să faci raportări. Pot fi doar comparații simple față de reperele tale de acasă: ” – Cum arată natura, orașele, străzile, curățenia, obiceiurile de acasă față de cele pe care tocmai le vizitezi?” și altele cu bătaie mai lungă, complicate, potențial mai dureroase: ” – Cum arată viața ta și a familiei tale pe lângă cea a celor care-ți ies aici în cale?”. Să recunoaștem, ceva mai puține comparații, spre deloc, faci în cazul ieșirilor, fie ele și exotice, la all inclusive, când cobori din avion direct în confortul unui resort sufocat de mâncare. Am făcut și asta, nu ridic piatra.

Răspunsurile ușoare la compararea celor două lumi sunt cele clișeu: ” – La noi toți oamenii sunt nașpa, toți te fură, nimic nu funcționează, e mizerie, lipsă de civilizație, nu mai e nimic de făcut pe când aici în vest totul e perfect, șosele fără gropi, civilizație, mâncare ieftină etc.”. Sau dacă vreți invers, cu mândrie națională: ” – Să vină alcoolicii ăștia zgârciți la noi pe Transfăgărășan să vadă ce țară frumoasă avem, să le dăm o țuică de casă curată de prună, nu chimicalele de fabrică, scumpe, ce le beau ei. Munti avem, dealuri avem, Delta avem, mare avem.”.

Răspunsurile grele sunt cele care păstrează un echilibru și creditează înțelept fiecare viață, atât cea de aici cât și cea de acasă, în felul ei. Dorul de casă te ajută mult să-ți păstrezi echilibrul. Poate sună mobilizator, dar să găsești butoanele și să înțelegi resorturile care îti pot schimba viața în bine, ție și concetățenilor tăi tinând cont de moștenirea istorică și culturală este o datorie. Pe noi nu știu dacă ne apucă simțul datoriei dar sigur ne apucă încet-încet dorul de casă. Cu toate știrile îngrozitoare ce vin de la Caracal, România e o țară cu viitor dacă noi oamenii vom vrea să aibă viitor. Văzută de aici din Wheatherspoon, un pub dintr-un occident fain dar total imperfect, pare că în România trebuie doar învârtite niște mici, foarte mici butoane, de acord fin, în sensul potrivit.

E o discuție de avut la masa din curtea Burnside Cottage, cu sticla de single malt – Wolfburn – prin care începe să sufle din ce în ce mai puternic vântul nordului.

Scoția. În căutarea concediului perfect
(1) – Intro
(2) – The West is The Best
(3) – Eu imperfect. Amsterdam perfect.
(4) – UK – All you can think, eat, drink.
(5) – Edinburgh – WOW!
(6) – Highland – Noi și oi.
(7) – Shooting and riding in Sutherland
(8) – Highland. Dens, ușor și complicat.
(9) – Pe invers în Inverness
(10) – Inverness: all checked
(11) – Glasgow vs Liverpool (1 : 1)
(12) – Acasă

Next Post:
Previous Post:
This article was written by
G. Serban
Website: Joy Ride Coffee

Nu pierde ocaziile de a reactiona cind vede lucruri care ii vorbesc. Ii place lumea asta asa cum e ea - cu lumini si umbre, intre care se intrevad nenumarate nuante de gri. Adora sa fie inconjurat de oameni normali. Situl de fata, care nu reclama nu stiu ce pretentii, le este dedicat intr-un fel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *