Plecăm în aceeași formație ca în anii trecuți, am mai…
Scoția. În căutarea concediului perfect (5). Edinburgh – WOW!
Deși plecăm devreme din Harwich drumul se dovedește iar complicat. E aglomerație, se circulă alert (totuși fără excese de viteză) și trebuie ținut ritmul. Chiar dacă mergem pe partea stângă noi suntem încă cu mințile setate pe dreapta. Ne asigurăm prost, depășirile le facem cumva peste mână, prin dreapta. La un moment dat Gabriel nu se asigură prea bine și trece razant pe lângă o mașina. Aproape urlu în cască spre el.
“Driblăm” un lung șir de mașini oprite în trafic până ajungem în fața lor. Poliția “protejează” ținând trena unei mașini de mentenață a drumului în timp ce niște muncitori pun ”jaloane” cu o răbdare și o meticulozitate ce i-ar scoate din minți și pe creatorii de origami. Sau pe cei care sculptează în orez. Le aliniază, revin la ele și le repoziționează cu migală. Apoi privesc de-a lungul lor, verificând chirurgical alinierea. Când totul pare ok, un muncitor mută totuși cu piciorul trăgând un șut unui jalon și strică armonia lor. Muncitorii reiau aranjarea după noua ordine dată de jalonul care tocmai și-a luat un șut. În final le mai deranjează altul care pune un plastic reflectorizant în vârful lor, așa că tot procesul de mai sus trebuie reluat. Gabriel turbează și probabil își umple timpul înjurând toată nația englezească folosind toate înjurăturile nației românești. Dacă ar fi în Romania muncitorii aceștia care țin blocat inutil kilometri întregi de trafic ar ajunge în câteva minute la știri. Ca “Dorei” cu medalie la gât.
N-aș vrea să-mi plictisesc și ultimul cititor care a ajuns cu lectura pâna aici, așa că nu mai scriu nimic despre drumul plictisitor spre Edinburgh. Poate merită amintită doar observația că peisajul se schimbă mult în bine odată cu intrarea în Scoția.
În schimb Edinburgh, cel puțin la aspect, e un oraș de poveste. E frumos Sibiul dar de câte ori ajung într-un asemenea oraș, a cărui ziduri nesfârșite șoptesc povești mari de istorie, nu înțeleg în ruptul capului top-urile care bagă Sibiul în față, în “top 10 destinații turistice mondiale”. Ne cazăm exact în centru, într-o mansardă tare înghesuită, în care ajungi leșinat după o ascensiune pe niște scări de lemn abrupte și înguste. De pe geamul ei se vede spectaculos Castelul Edinburgh, situat pe Castle Rock. Simbolul metropolei.
Până se pregătesc fetele, noi băieții parcăm motocicletele și ne luam beri draft de la un ”street-fest” pe care le bem din mers. Orașul fain ne face iar chef de ”joacă”. Facem o dublă-alegere inspirată. Renunțăm la o masă servită la restaurant și mâncăm pizza în stradă, lucru care ne oferă timp de explorat orașul. Pizza se dovedește a fi una dintre cele mai bune mâncate în ultimii ani. Pizza cu maia (sourdough), stropită cu ulei de măsline aromat cu trufe, intră direct pe locul doi în topurile noastre de pizza din toate timpurile (vezi locul 1). O acompaniem cu bere Guinness cremoasă, un deliciu și o descoperire nouă pentru mine.
Edinburgh pare genul de oraș ce nu poate fi cucerit însă te cucerește el pe tine. Castele, palate, turnuri vechi, clădiri medievale, biserici gotice lângă alte biserici gotice, clădiri interbelice, mega-parcuri impresionante. Multe-multe. Oraș UNESCO, centru major al iluminismului scoțian.
Ne plimbăm fără țintă, simțindu-ne vinovați în ignoranța noastră în ceea ce privește istoria Scoției. Și câtă se ascunde prin aceste străzi! Dacă vreodată se va inventa mașina timpului, cea care te aruncă în trecut, cu siguranță aici o să funcționeze pentru prima oară.
Noroc cu Mădălina care are temele făcute, sau măcar știe de unde sa le scoată rapid. Din mers ne informează că regatul Scoției a apărut ca stat independent în Evul Mediu după care prin moștenire, un anume rege al Scoției a devenit rege al Angliei și al Irlandei formând o uniune de trei regate. Ulterior s-au facut uniuni politice (în ciuda unor curente puternice anti-uniune) din care a rezultat crearea Regatului Unit al Marii Britanii cu un Parlament unic la care ulterior s-a alipit și Parlamentul Irlandei. În 1921 însă, printr-o hotărâre a parlamentului, Irlanda se separă între Nord și Sud. Populația din Nord, loialista și unionista, rămâne în Marea Britanie în timp ce Sudul devine stat liber.
De aici nu mai avem nevoie de informații din google, istoria se mișcă puternic chiar acum, în zilele noastre. Un referendum scoțian separatist a eșuat de curând, însă, în zilele în care noi tocmai învârtim roțile BMW-urilor prin Regatul Unit ”în căutarea unui concediu perfect”, datele problemei sunt total schimbate. Scoțienii par să nu accepte o ieșire din Uniune (Brexit), așa că un puternic curent separatist pare că ar da șanse unui nou referendum post-Brexit. Dincolo, la frontiera Irlandeză situația e și mai complicată, neînțelegerile cu privire la ”plasa de siguranță” (backstop) aruncă în aer posibilitatea unui Brexit însoțit de un acord între UE si UK. O ”frontieră dură” fiind se pare o premisă certă pentru violențe între tabere care oricum stau de ani de zile într-un război rece (catolicii unioniști vs protestanții loialiști). Ce va rămâne oare din ”Great Britain” în urma unui Brexit bazat pe frici închipuite, generate de politicieni populiști?
Constatăm faptul că pe aici turiștii n-au cucerit și nu sufocă încă orașul. Gabriel încearcă primele wisky-uri scotiene, single malt. Îi cam bucura papilele gustative dar îl cam ustură la buzunar. Apoi ne pozăm stupid în oglinzi care ne deformează. De ce oare ne simțim mult mai bine în cea care ne face slabi? Tot nu aveam o fotografie ”de grup”.
Gabriel mai încearcă (fără succes) să ne ducă pe drumuri “în coborâre” ca să depună cât mai puțin efort. Eu depun însă eforturi (tot fără succes) să fac o fotografie frumoasă din orașul acesta minunat. Trecem și prin zone mai deprimante, murdare, în care își fac veacul grupuri de alcoolici. Femei și bărbați, vârstnici și tineri. Cu fețe distruse, ochi roșii și expresii goale. Așteaptă mila trecătorilor și probabil a unor organizații, prezente în preajmă, care îi ajută (nu prea ne dăm seama cum, dar sunt lângă ei). Nu pot să fotografiez.
Orașul geme de pub-uri iar mie îmi atrage atenția numele unuia: “Dirty Dick(‘)s Pub” – since 1859. Spre seară, încercăm să intrăm rând pe rând în vreo 3-4 localuri de pe o stradă cu nume ce promite, ”Rose Street”, dar de fiecare dată ieșim repede. Într-unul miroase a … vomă amestecată cu alcool, în altul indivizii care-l populeaza nu ne inspiră deloc încredere, altul care pe dinafară pare boem pe dinăuntru seamănă cu o toaletă vandalizată. Aproape în toate e muzica numai bună de băut și de făcut scandal. Country. Intrăm în final la unul mai curățel. Se numește Filling Station – evident cu specific american – și se dovedește a nu fi altceva decât ceea ce îi spune numele. O “stație de alimentare” cu mâncare și băutură, multă și proastă. Noroc cu un tip de la masa vecină cu o bere în față care ne cere într-un mod direct, curajos și natural, mâncarea. Gabriel i-o pasează cu drag peste masă, apoi îi dă și sosurile întinzându-i-le cu ambele mâini. Tipul ”se alimentează” cu nachos-ul și cu aripioarele noastre picante înmuiate insistent în sosuri și apoi iși bea berea mulțumit. Noi siderați și balonați cu bere, el undeva în Nirvana. Apoi noi, după ascensiunea greoaie spre mansardă, stăm în pat, în lumea viselor scoțiene în timp ce o ploaie ușoară cade peste oraș.
E iar dimineață. Curente recente cum ar fi: cel cafea de specialitate, de mâncare organică-bio, de pâine și patiserii ce folosesc fermenți naturali, de produse vegane sau raw-vegane sunt omniprezente prin toate orașele europene mai “spălate”. Micul dejun îl luăm într-un asemenea loc, cu autoservire, scăpând pentru moment de ”english breakfast”. Plătim mult pe niște mici caserole cu fructe “organice” cu gust năucitor, mai mâncăm croissante, toast-uri și wrap-uri “de fițe” – gustoase și ele.
Cafelele le bem într-un loc care seamănă cu un fel de depozit-muzeu – la cineva acasă. Artisan Roast. E la parterul unei case probabil interbelice. Are o ușă decupată, roasă de la atâta folosire, podea de lemn vechi, uzat – nu e nici lăcuită nici vopsită. Espressorul stă pe un scrin cu rafturi, râșnița pe un fel de noptieră din lemn masiv. Un perete e cu faianță veche albă cu galben. Alt perete e “tapițat” cu saci de cafea verde. Din aceia de cânepă. Mobilierul e de toate felurile, scaune “boierești” tapițate cu catifea, unele de bar, altele de lemn, altele de placaj. Au înălțimi diferite la fel ca și mesele. Sunt și vreo doi câini care zac pe jos, fix în drumul oamenilor. La fiecare comandă tipul ocolește câinii intră după o perdeluță unde are o chiuvetă în care spală ceștile și apoi se întoarce cu ele curate, evitând iar patrupedele extinse pe podea. Locul e populat cu oameni diverși, complet diferiți (în sens bun) față de cei pe care i-am văzut în serile trecute. Mult mai interesanți. Cafelele le savurăm în stradă lângă ușă și le așezăm pe un lemn vopsit roșu sprijinit între două balustrade. Cred că e pus special ca “masă” pentru ceștile de cafea.
Ne bucurăm de o atmosferă local-relaxată pe care n-am prea întâlnit-o altundeva. Cafelele sunt tare apropiate de acea promisiune de perfecțiune în materie de espresso. Îl felicit pe tipul care le-a făcut și-l văd cum îi crește inima pentru aprecierile mele. Parcă îi vine să mă strângă în brațe.
Postura asta de călător-motociclist atrage atenția, întâlnirea cu noi scoate în general oamenii din rutina zilnică. În plus, contrar a ceea ce credeam, constatăm că oamenii din Marea Britanie sunt mai comunicativi decat cei din Europa continentală. Practic toată lumea ne salută, deschizând o discuție banală, tipic englezească, despre vreme, apoi ne întreabă de unde venim, cât am făcut până aici, unde am dormit, ce am vizitat, pe unde am trecut canalul spre UK și pe unde ne vom întoarce. Acompaniate de obicei de mimică de surprindere și apreciere. Pe lângă faptul că ne îmbunătățește tonusul, găsesc foarte faină atitudinea politicoasă omniprezentă aici chiar dacă știu ca e cumva impusă cultural. Deschide reale punți de comunicare și îți dă un sentiment de siguranță să știi că cineva vede că exiști și că se interesează de tine: “cine ești?”, “de unde vii?, “de ce ai venit?”, “unde vrei să mergi?”, “ce vrei să vezi?”. Dincolo de amabilități, atitudinea aceasta e un bun prilej să afli de la ei răspunsuri la întrebarile tale, cele pe care în alte țări nu ai avea cui le adresa.
Ne simțim bine, confortabil, dar mă întreb cum se simte un englez de rând, de exemplu prințul Charles, aflat în România la Viscri, când e întrebat iscoditor de o babă: “- Tu de-al cui esti?”.
Scoția. În căutarea concediului perfect
(1) – Intro
(2) – The West is The Best
(3) – Eu imperfect. Amsterdam perfect.
(4) – UK – All you can think, eat, drink.
(5) – Edinburgh – WOW!
(6) – Highland – Noi și oi.
(7) – Shooting and riding in Sutherland
(8) – Highland. Dens, ușor și complicat.
(9) – Pe invers în Inverness
(10) – Inverness: all checked
(11) – Glasgow vs Liverpool (1 : 1)
(12) – Acasă
