5. Rabat, prima piesă de Domino?

5. Rabat, prima piesă de Domino?

Anul trecut în călătoria cu motocicleta mi s-a părut fascinantă trecerea dintr-o cultură în alta. Faptul că am stat câteva zile în Grecia, ne-am invaţat cu “mersul lucrurilor” şi apoi peste noapte am trecut pe “stilul italian” la care ne-am adaptat “din mers”, iar apoi din nou peste noapte, am revenit în spiritul balcanic a adus un mare plus excursiei noastre.

Acesta este motivul pentru care am deviat traseul spre Maroc în speranţa unei “ruperi culturale” binevenite. Văzut de hăt departe, din mentalitatea românească, Marocul e ceva african, deci bananier, drept urmare periculos, plin de musulmani terorişti, prin urmare de ocolit. Văzut mai de aproape, din experienţele altor călători, Marocul devine însă extrem de ofertant. Atât de ofertant încât îţi dai seama cu ciudă, că, mai ales într-o excursie cu motocicleta ca a noastră îţi trebuie mai mult timp ca să poţi face o tură semnificativă, timp pe care noi nu-l avem, concediul fiind scurt şi drumul lung.

În perspectiva unor viitoare călătorii, recunosc în secret că îmi e teamă să nu avem experienţe nefericite care să ne tăie aripile pentru viitor. Eu nu am probleme de adaptare nicăieri, dar ma gandesc la colegi. Oricum ar fi, i-am convins repede că Marocul e 100% sigur şi merită încercat. Nu vom putea face o tură care să cuprindă atât oraşele importante, deşertul Sahara cât şi munţii Atlas, însă vom încerca Marocul cu degetul, pe drumurile principale şi vom vizita oraşele importante în speranţa că ne vom face o cât de mică idee despre aceasta parte a continentului african. Fapt ce sper că va compensa lipsa peisajelor senzaţionale pe care această ţară nord-africană le oferă.

Suntem încă în Marbella, dar în dimineaţa asta până şi Gabriel, care a fost cel mai dispus să-i acorde o şansă, s-a săturat de poleiala de prost gust de la Bibo Marbella. Staţiunea asta scumpă e singurul loc unde cei de la cazare ne-au cerut o garanţie, pe care în încerc să o recuperez, după ce ne sunt verificate minuţios camerele.

Vrem să plecăm dar Marbella parcă nu ne lasă, cu GPS-urile în faţă ratăm drumul spre Tarifa, locul de unde trebuie să luăm ferryboat-ul spre Tanger. După 30 de minute de “invârteală”, trecem glorios din nou pe lângă cazarea din Marbella. Suntem deştepţi însă de data asta, găsim greşeala şi gonim spre Tarifa. Traficul se aglomerează în preajmă stâncii Gibraltar, hotărâm să nu o mai lungim cu vizitarea ei, avem şi uşoare emoţii în stomac, mai bine mergem în Tarifa la îmbarcare.

Peisajul se transformă într-unul foarte mişto. Cerul e negru, dă parcă spre furtună. Pe dealul din faţă sunt multe eoliene care arată foarte spectaculos. Dar motocicliştii ştiu ce înseamnă eolienele. Ele nu sunt poziţionate întâmplător ci sunt puse în zone extrem de vântoase. Uneori ai noroc şi nimereşti o zi fără vânt, dar nu e cazul astăzi. În urcare, ţinem piept cu mare greutate rafalelor de vânt. Practic e foarte greu de ţinut direcţia, rafalele te mută stânga dreaptă şi noi încercăm cam ca într-un show TV cu participanţi in forma sportivă maximă, fentând obstacole, să mergem cât mai pe mijloc că să avem spaţiu pentru reechilibrare. Încerc toate metodele de stabilizare a motocicletei: cu viteză mică, cu viteză mare, accelerare constantă, decelerare constantă, merg şi cu frâna spate “pişcata”. Vântul încă rupe când intrăm în Tarifa, peisajul e superspectaculos, cerul negru, soarele bate cumva pe sub nori, apa e turcoaz iar nisipul auriu. Nu am ocazia să fac fotografii, oprim la o intrare în port, nu suntem siguri că e cea corectă. Oprit în intersecţie abia ţin motocicletă pe picioare din cauza vântului, iar nisipul adus de curenţii de aer îmi intră violent în cască. O luăm la dreapta, măcar acolo vântul vine din faţă, dar  nisipul viscolit de pe plajă e strâns în drum pe o bucată de vreo 10 metri. Cu morcovul în fund trecem şi de capcana nisipului şi revenim în port.

Cei de la pază ne aşteaptă cu informaţii proaspete pe care abia le auzim printre gălăgia făcută de rafalele de vânt. Sau nu vrem să le auzim. Portul este închis din cauza conditiilor meteo nefavorabile. Până miercuri, astăzi fiind luni. O rezolvare trebuie să fie, hai să tragem la o terasă ferită de vânt unde să vedem cum reconfigurăm traseul.

Îmi amintesc că în momentale în care am desenat ruta am observat că mai există un port în Spania cu destinaţiile Tanger si Leuca (teritoriu spaniol de pe continentul african). Oricare destinație ar fi bună. Până bem o cola, caut pe net detalii despre portul din Algeciras, nu e departe, cam 30km şi “netul” zice că ar fi deschis. Mai dau şi nişte telefoane şi în final vorbesc cu cineva din port care o rupe pe engleză şi-mi spune că putem trece pe acolo. Pe cai!

Portul închis din Tarifa ne-a pus pe jar, ar fi păcat să ratăm Marocul. Cel din Algeciras e complicat rău, ne tot învârtim prin giratorii, ne luăm după indicatoare, după semne ale unor agenţi cu veste galbene apoi după indicaţiile unui poliţist. Ajungem în fine la bilete, unde sunt două companii, ambele marocane. Diferenţa între ele pare sa fie ora de plecare, evident că noi o alegem pe cea care pleacă la 14:30 nu pe cea care pleacă la 15:30. În Maroc, nu vom rămâne în seară asta în Tanger ci mai avem încă vreo 300km până în Rabat, locul unde vom înopta, aşa că suntem destul de grăbiţi. Ne luăm instinctiv bilete dus-întors, fiind mai ieftine decât cele one-way. Lucru care fără să ştim ne va afecta la întoarcere. E 13:30 teoretic încep procedurile de îmbarcare. Dar rigoarea şi operativitatea europeană încep să dispară, stăm la multe cozi, arătăm biletele, apoi actele motoarelor, apoi paşapoartele, apoi iar biletele. În jur e plin de maşini cu numere de EU încărcate până la refuz cu tot ce-ţi poţi imagina. Îmi aminteşte de anii ’90 când românii aduceau cu maşinile tot ce “aruncau” nemţii şi le valorificau într-un fel sau altul în ţara. Dar aici este totul la un nivel mult mai ridicat. În plus Tangerul este cea mai importantă poartă de intrare în Africa, pe aici trece şi marea contrabandă cu ţigări, droguri, armament şi cine mai ştie ce. Pe la 16:30, reusim sa ne imbarcăm, vasul se deplaseaza ca melcul. Pe vapor completăm fișele pentru viză și avem un succint control de paşapoarte. Sunt destul de tensionat, habar nu am ce urmeaza, ies pe punte dar nu mă inspiră nimic. Mâncăm ceva execrabil la restaurantul vaporului. Gabriel îi ceartă pe marocani pentru faptul că vaporul nu se ţine de program, nu are hârtie igienică la baie, şi budele-s înfundate.

Debarcăm şi realizăm că debarcarea nu s-a făcut chiar în Tanger ci în Tanger Med, cam la 60km de Tanger. Deci suntem în minus cu timpul. La vamă începe un dans între ghişee, un poliţist ne ia în evidenţa, altul ne controlează paşapoartele, altul ne scrie un număr în paşaport. Vântul bate permanent, ne flutură hârtiile abia le putem ţine în mână, dar să mai le şi completăm. Nu avem pix şi cu greu facem rost de unul. Un câine poliţist ne miroase motocicletele de droguri, Mădălina din şaua pasagerului, cu fobia ei de câini, e îngrozită. Zeci de maşini “pline ochi” cu bagaje sunt verificate şi desfăcute bucată cu bucată, într-o parcare mare. Poţi vedea aici orice: ţevi, cărucioare, roţi, roabe, coarne, arcuri, lemn, veioze, plastic, stâlpi, tot.

Un poliţist mai în vârstă cu dioptrii mari, urlă la noi şi ne tot dă ordine, unde să mutăm motoarele, apoi unde să mergem cu paşapoartele, apoi iar unde să mutăm motoarele, apoi unde şi ce să completam. Fruntea îi e încreţita, gâtul uscat şi ochii roşii de la atâta urlat. E haos general aici în vamă. Când am completat totul, omul isteric urlă la noi că nu am respectat deloc ce ne-a zis. Îi arăt în formular faptul că am respectat. L-am scos iar din minţi, un număr de genul 093298-ok e trecut în paşaport şi trebuie să-l transcriem pe  fişă. Eu am trecut doar 093298 şi tipul are o criză de nervi din cauza faptului că nu am completat şi acel “-ok”. Noi râdem cu poftă, împrumutăm iar pixul şi dăm formularele. Vrea să ne trimită la alt ghişeu dar sărim de data asta noi din pepeni: “Am mai fost de două ori acolo!!!” Omul se linişteşte subit şi ne întreabă șoptit, pe un ton uşor complice, zâmbind pe sub ochelari: “First time în Morocco?” Mai să fie, omul ăsta pune întrebarea într-un anume fel, ca şi când ştie cu siguranţă că ne vom întoarce aici. Nu ştiu colegilor dar mie de atunci îmi tot sună întrebarea asta în cap. Ne dă drumul dar ne ia în primire alt poliţist: “Aveti pistoale?” Răspundem cu un râs zdravăn, hai mai şi lăsaţi-ne, şi ne îndreptăm spre ieşire. Primim gratuit apă, pe care nu avem unde să o mai depozităm, de la nişte promoteri de telefonie mobilă şi ne întindem la drum.

După ce că suntem în întârziere mare şi aici ne luptăm cu vântul. Depăşim un TIR şi ne trezim cu rafale puternice. Ne lăsăm depăşiţi înapoi de TIR. Oprim la o benzinărie, funcţionează plata cu cardul. Tipul care-mi bagă benzină mă întreabă de EUR, mă adaptez repede la stilul african, şi schimb din “voleu” 100eur la el în coşmelia cu uleiuri. În timp ce numără banii se uită urâcios spre clădirea unde e şeful lui. Nu mă păcăleşte, banii ne prind foarte bine la următoarea staţie de taxare de pe autostradă unde poţi plăţi numai cash. Sunt 28 de grade, temperatura e foarte faină, nu are rost să-mi iau vesta de răcire pe mine. Dar în următoarele 20 de minute temperatura creşte la 38. E cald, e Africa! Oprim la altă benzinărie să ne hidratăm, şi îmi ud vesta. Proastă alegere, în următoarea oră termometrul arată 20 de grade, e ceaţă ca într-o zi de toamnă din România şi eu tremur cu vestă de răcire pe mine.

Primele contacte cu oamenii le avem aici în benzinarii. E ruşinos, însă ca român, dacă n-ai circulat foarte mult prin ţări pe unde lumea are tenul mai închis la culoare ai o senzaţie de discomfort pe care nu şti de unde să o iei. Trebuie să recunoaştem că am fost crescuţi în România cu ideea că cel mai “colorat” de lângă tine vrea să te fure. Am avut sentimentul asta zile la rând în Singapore, culmea ţară cu infracţionalitatea cea mai mică din lume. Le explic Mădălinei şi Danei că oamenii aceştia din jur, pe care îi privim cu suspiciune sunt oameni normali, au visele lor, au viaţa lor, la fel ca noi, chiar dacă trăiesc într-o “tara africană”.

Ajungem într-o suburbie din Rabat, după faleza din Marbella, aşa din mersul motocicletei şocul cultural e destul de mare. Nu e ca în India, dar nici foarte departe. Ne orientăm cu greu, oprim lângă un parc de distracţii unde lumea îşi vede de treabă. Cazarea noastră e în medina (fiecare oras mare din Maroc are un centru vechi, cu străzi înguste, numit “medina”, un fel de centru istoric).

Dăm de medina dar nu reuşim nicicum să intrăm în ea cu motocicletele. Le lăsăm într-o parcare unde parcagiul ne cere 5 + 5 eur. Nu prea am încredere în el aşa că îi zic că mergem să căutam riadul şi ne întoarcem. Mădălina îmi zice să întreb o tânără care se uită curioasă la noi dacă ştie de riadul nostru. E momentul ăla de seară când lumina se duce şi abia mai distingi omul, iluminatul stradal fiind inexistent. Aşa că stau foarte aproape de tânără. E o apariţie în atmosfera asta neclara, îmbrăcată într-un sari lung turcoaz, vorbeşte o franceză perfectă, are un zâmbet sincer şi un apărat pe dinţi de la care nu-ţi poţi lua ochii. Miroase demenţial, cu siguranţă e proaspăt ieşită de la un hammam (celebrele băi marocane). Nu ştiu franceză, prezenţa ei perfectă aici în mizeria din jur, îmi cam dă ameţeli. Îi arăt pe telefon adresa, ea dă din cap că o ştie şi îmi arată spre medina. Asta ştiam şi noi că avem cazare în medina, înca de la Sibiu. Îi fac din cele două degete semnul cu “mersul pe jos” şi îmi confirmă că da. E clar, nu se poate ajunge cu maşină sau motor în medina ci doar pe jos.

Uitându-ne după punctuleţul albastru care se deplasează pe ecranul telefonului cu google maps offline, o luăm printr-un labirint complicat de străduţe înguste şi obscure, în care totul seamănă şi ajungem la riad. Riadurile aşa cum aveam să constatăm sunt oaze de linişte în interiorul medinelor aglomerate. Suntem întâmpinaţi de un tânăr care-şi face treaba perfect, fără mari ifose, ne prezintă riadul. Aşa cum suntem noi acum, după o zi lungă în care am bătut drumurile şi în care am fost bătuţi de vânt, riad-ul acesta e raiul. Fetelor le este prezentat în amănunt şi îşi aleg camerele (suntem singurii clienţi din riad) în timp ce noi mergem la motociclete să aducem bagajele.

O luăm spre motociclete pe “scurtatură”. Ne pierdem pe alei, e clar că trebuie să mergem tot în sus. Ce părea simplu şi clar se dovedeşte a fi complicat. Începem deja să o luăm pe străduţe pe care am mai fost dar nu mai ştim dacă acum sau dacă la primul drum spre riad. Totul seamănă, la fiecare intersectie ezităm daca să o luam în stânga sau în dreapta.  Nu mai ştim nici dacă urcăm sau dacă coborâm. Cu greu ieşim la drumul pe care am lăsat motocicletele, dar suntem departe de ele. În mersul asta al nostru începem în sfârşit să observăm atmosfera. În lumina felinarelor medina arată misterioasă şi atractivă. Pisici care se freacă lung de pereţii clădirilor, fantomatic câte o siluetă în sari care trece printr-un capăt de alee, după care te întrebi dacă chiar a trecut sau doar ţi s-a părut. Marocanii de aici nu sunt invazivi, nu vine nimeni să ne întrebe ce căutăm, ce vrem să cumpărăm etc. Observ şi mulţi europeni care în mod evident locuiesc aici, nu sunt turişti. Îmi cam place, mă uit la Gabriel care-mi zice înainte sa apuc să-l întreb ceva: “- Da mă! e fain!”

Plătim parcarea, tânărul de la riad ne-a spus că sunt în siguranţă acolo. Dealtfel Marocul este recunoscut că o ţara sigură, în afară de faptul că poţi lua ceva ţepe la cumpărături, cumpărând la preţ mare lucruri (sau “excursii organizate” ) ieftine de care nu ai nevoie nu prea are ce să se întâmple. Cu bagajele în braţe, ajungem la riad pe drumul “ştiut”. Fetele sunt mega-încântate şi din noi a dispărut orice îngrijorare legată de Maroc. Băiatul de la cazare ne dă o hartă a medinei şi ne îndrumă spre ceva restaurante. E deja ora 22 aşa că alegem la nimereală. În drum spre local Gabriel face exact ce trebuie să facă un călător, se opreşte în faţa unei tarabe cu fructe şi cumpără piersici şi prune. Sărim şi noi pe ele şi le mâncăm direct aşa cum sunt fără să le spălam. Arată atât de bine şi sunt atât de gustoase încât uităm de toate regulile pe care am fi jurat că le vom respecta.

Trecem de vreo 3 ori pe lângă local, e doar o poartă în întuneric pe o străduţă îndoielnică. Batem la uşă, aşa cum am făcut la riad, ne deschide o femeie îmbrăcată tradiţional şi intrăm într-un interior fermecător. Totul de aici aerul, atmosfera, mâncarea cu salate, tajine (tradiţional marocane), cuş cuş şi prăjituri precum şi locul absolut fabulos atât prin arhitectură cât şi prin amenajare mă face să-i trimit mental un mesaj lui Dani Garcia din Marbella şi celor de la mesele lui: “sa-şi bage în c.. stelele Michelin”. Să vina aici şi să vadă cum se poartă aceşti oameni simpli, câtă discreţie şi cât respect au. Autentic, nu prefăcătorie ieftină. Adică scumpă. Îşi fac treabă PERFECT, fără figuri, fără talente, fără să se umfle în pene şi mai ales fără să le simţi prezenţa. În restaurantul de aici se poate vedea ce înseamnă o masă tratată cu respect, în totalitatea ei. Rar am avut o cină în asemenea atmosferă şi condiţii, cine s-ar fi gândit să avem parte de ea chiar aici în medina din Rabat?

Un tip cântă ceva tradiţional, în surdină, la un instrument cu corzi. La început era intimidant, dar acum interiorul parcă e fermecat de sunetele corzilor. Gabriel ar fuma o ţigară afară, dar e invitat să fumeze în curtea interioară, pe o canapea, unde rapid i se aduce discret o măsuţă special pentru el şi o scumieră. Nu am nici o referinţă deocamdată în ceea ce priveşte mâncarea marocană, acesta evident nu e un restaurant ieftin, am sentimentul că mâncarea e puţin interpretată aici şi am speranţa că vom mânca tajina şi mai gustoasă pe undeva pe o stradă obscură din Marrakesh.

Mai am sentimentul că încet încet ca într-un joc de domino vor cădea toate prejudecăţile noastre în ceea ce priveşte Africa. Ne retragem în riad, ne mirăm iar de curtea interioară cu piscină de răcorire, de bolţi, de coloane, de interioare, de mobilier, de mozaicuri, de lumina care e pusă cum niciun specialist în “iluminat” n-ar putea să o pună. Nu ne mai săturăm, urcăm sus pe terasă şi ascultăm oraşul. Apoi în camere, fiecare pe o saltea genială, între milioane de perne.

2017 – o introducere
0. Barcelona – Mucho gusto
1. Prin coasta florilor de portocal spre Mecca Paelliei
2. #rezist spre Costa Almeria
3. Cu plăcere, pe Costa Almeria
4. Marbella, complicat
5. Rabat, prima piesă de Domino?
6. Rabat, Casablanca, Marrakesh
7. În derivă prin Marrakesh
8. Marrakesh, Gibraltar, Costa de la Luz
9. Sus și jos, pe Costa de la Luz
10. Sevilla, Algarve
11. Algarve
12-13. Lisabona
14-15. Madrid vs Barcelona
16-17-18. Barcelona, Genoa, Viena, Sibiu

Next Post:
Previous Post:
This article was written by
G. Serban
Website: Joy Ride Coffee

Nu pierde ocaziile de a reactiona cind vede lucruri care ii vorbesc. Ii place lumea asta asa cum e ea - cu lumini si umbre, intre care se intrevad nenumarate nuante de gri. Adora sa fie inconjurat de oameni normali. Situl de fata, care nu reclama nu stiu ce pretentii, le este dedicat intr-un fel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *