August 12, 2017

12-13. Lisabona

N-am prea avut parte de întâlniri cu români în acest concediu deşi Spania nu se poate plânge de lipsa românilor. În afară de şoferul vorbăreţ de la Tabita Tour, singura româncă pe care am întâlnit-o şi cu care am discutat mai mult a fost o clujeancă, Bianca, pe care culmea, n-am întâlnit-o în Spania ci în Maroc administand riad-ul din Marrakesh la care am fost găzduiţi.

Aici în Alvor însă, iată că la micul dejun pe terasa unei patiserii, în timp ce comandăm fresh-urile de portocale, o chelneriţă ne întreabă în româneşte: „patru?” E o tânăra cu ochii veseli, amabilă, care aleargă şi încearcă să ne servească cât mai bine. Cerem omletă după care tipa vrea să ne întrebe ceva dar se tot frământă, nu mai ştie cum îi zice. Face un pas în spate, se uită în sus, îşi pune pixul la tâmplă, se fâstâceşte, oftează, se uită iar în sus. Nu-i vine nicicum cuvântul în româneşte. Dar din cer de acolo de unde are privirea agăţată, îi pică fisa, ca prin minune, veselă că i-a venit inspiraţia, ne întreabă: „pâine?” N-aş fi crezut, dar uite că se poate uita şi cuvântul acesta, care pentru români e mai mult decât un cuvânt. Am mai avea nişte întrebări tehnice legate de taxa de drum, dar nu putem scoate de la ea nici o informaţie cât de cât relevantă.

Cauciucul spate de la motocicleta lui Gabriel s-a mâncat văzând cu ochii dar urmează să fie schimbat mâine dupămasă în Lisabona. Hotărâm să nu mai mergem conform planului pe coasta vestică a Portugaliei, ci să o luăm pe drumul cel mai scurt/rapid. Dezavantajul ar fi că nu vom mai avea lângă noi din când în când priveliştea oceanului dar ideea ne convine tuturor, scăpăm mai repede de stressul cauciucului, scăpăm şi de vântul puternic de coastă şi avem mai mult timp pentru Lisabona, un oraş pe care suntem nerăbdători sa-l vedem pentru că niciunul dintre noi nu l-a mai vizitat până acum.

Deşi Românie e foarte departe, drumul nostru incepe sa aibă deja un iz semnificativ de “întoarcere acasă”, sentimentele încep să devină amestecate între părere de rău şi bucuria reîntoarcerii. Spre prânz avem parte de o experienţă interesantă trecând pe podul Vasco da Gama, eşti sus deasupra apei între sute de maşini care rulează în ritm susţinut, pare că nu se va mai termina, te întrebi ce cauţi tu aici să-l traversezi cu motocicleta intrând în Lisabona. Ne învârtim apoi sus-jos pe străduţele complicate ratând de câteva ori indicaţiile GPS-ului dar ajungem în final la hotel. Nu mă prea încântă să circul cu motocicleta aşa încărcată, cu pasager strecurându-mă printre sute de maşini, staționând repetat când în urcare când în coborâre, cu ochii când la trafic, când la gps. când la oraş. Abia aştept să ne dezechipăm şi să batem oraşul la pas.

Într-o călătorie ca a noastră, când ajungi la o destinaţie, nu e timp prea mult de acomodare trebuie să fii operativ, să te activezi repede şi să ai oarecare inspiraţie. E bine să fii pregătit de acasă, să ştii cam ce experienţe îţi poate oferi locul şi ce ai vrea să încerci, altfel eşti pierdut şi probabil dezamăgit. Lisabona evident e un tort mult prea mare încât să-l putem noi devora pe tot în două zile. E mai bine să ai aşteptări mici ca să nu fi dezamăgit.

Noi avem ca de obicei ţinte mărunte, ce ţin de atmosferă, străzi, cafenele, mâncare şi vom încerca să ocolim, pe cât posibil, marile rute turistice. Aterizăm cu un taxi în Alfama, cartierul sărac și pitoresc al Lisabonei şi constatăm că abundă de turişti care au umplut străzile vechi frumoase, înguste şi încurcate. Ne scurgem şi noi prin mulţime şi trecem pe lângă sute de localuri care te invită să iei masa într-o atmosfera dominată de muzică fado. Te-ai aştepta să întâlneşti aici atomsferă vibrantă, dar din contra muzică fado care se aude din câte un local e sfâşietor de tristă. Deşi au ceva în comun, probabil nostalgia, în locul durerilor de viață cântate şi acompaniate de chitară, prefer parcă bossa nova cea romantică, din Brazilia.

Evităm instinctiv urcările, coborâm colina Alfama, schimbăm cartierul fără să ne dăm seama, acum suntem în Baixa – oraşul de jos. Ghidaţi de google maps ajungem la Fabrica Coffee Roasters, o cafenea pe care am recomandat-o multor prieteni, dar la care eu n-am ajuns niciodată. După ce prietenii au vizitat-o mi-au recomandat-o înapoi. Aşa că dăm năvală în cafele gustoase, n-am mai băut una „adevărată” de la Barcelona, cafelele sunt bune şi foarte echilibrate, cafeneaua se dovedeşte a fi ceea ce trebuie, ne aruncăm şi în dulciuri şi ne stricăm complet pofta de mâncare, Dana încearcă un vin de Porto, emblemă naţională, e un vin fortificat cu o „tărie” care-i opreşte fermentarea. Deşi e aromat, mie nu-mi place, e prea dulceag şi prea complicat il văd mai degrabă ca un desert. La plecare observ în cafenea şi un stand de beri artizanale, nu mai stau să cumpăr dar disting un fenomen incipient, pare să fie un val al “craft beer”, cafenelele cu cafea proaspăt prăjită încep să deschidă drumuri şi în domeniul berii, promovând-o pe cea artizanală, făcută in mici ateliere de oameni pasionati, la fel ca in cazul cafelei.

Traversăm piaţă Rossio şi intrăm în cartierul Bairro Alto, cel mai înalt cartier al Lisabonei. Îmi iau cu 2.5eur un sticker cu Portugalia de la o tarabă cu suveniruri, care nu-mi place apoi la un colţ de stradă, înainte de o urcare, ne cumpărăm shot-uri de ginjinha, un fel de „cireșată” sau vişinată, specifică în Lisabona. Dă fiecare câte un rând aşa că devenim veseli. Îmi cumpăr alt sticker cu steagul lusitan, alţi 2.5eur, dar de data asta sunt însă mulţumit. Bairro Alto, se pregăteşte de noapte, e plin de localuri, deocamdată în pregătire. Căutăm drumuri confortabile, „la vale” şi ajungem fără să vrem în Time Out Market, o piaţă din care îţi poţi face cumpărăturile, care are o zona dedicată de „food” unde se pot mânca o grămadă de bunătăţi. Genul acesta de pieţe ca aici îl găseşti şi în marile oraşe ale Spaniei, fac parte din sufletul oraşului. Nu mâncăm dar stăm la o tersasă şi povestim în faţa unui gin tonic. Privind în jur, fiecare cartier, fie că e Alfama, Belem, Bairro Alto, Baixa îţi dai seama că şi Lisabona e un oraş în care istoria e foarte aproape, o vezi direct în stradă nu numai în manualele de istorie.

Plimbarea pe jos de astăzi adună deja ceva kilometri, majoritatea dintre ei în urcare de coline. Mai facem un efort şi urcăm la un restaurant specific portughez, cu peşte si fructe de mare. Atmosfera e excelentă, ne place, afară sunt grupuri de oameni care socializează zgomotos în picioare, beau gin tonic în pahare mari, sferice şi aburite, cu multă gheaţă. Înăuntru e şi mai mare „haos”, e gălăgie, mâncarea e servită la bar, înşirată pe mese lungi, tip bufet. Îmi place conceptul acestui restaurant agitat şi viu, dar nu ştiu din ce motive nu prea avem răbdare să aşteptăm eliberarea unor locuri şi hotărâm să intrăm la altul mai sofisticat, care se dovedeşte dezamăgitor. E noapte, e frig, nici aici nu scăpăm de vântul venit dinspre ocean. Oare așa e tot timpul? Am mai sta la o terasă aşa că o luăm încet pe jos spre hotel în speranţa uneia dar nu dăm de niciuna până în zona hotelului deşi e relativ central. Nu ne lăsăm totuşi, chemăm un taxi şi ne întoarcem de unde am plecat, în Bairro Alto care geme de terase şi petreceri. Noi stăm la un bar mic, nonconformist, unde poţi desena „la liber” cu cretă pe pereţi, bem iar gin tonic, ascultăm muzică, ne mirăm de oamenii foarte interesanţi din jur, în special de o tipă boemă, nordică, care stând în genunchi pe o banchetă desenează cu dedicaţie mulţi ochi pe un perete, pe care-i uneşte de fiecare dată cu o linie subţire, ignorând un tip pragmatic, de culoare, forțat destins, cu pălărie albă pe cap şi cu un telefon având lanterna permanent aprinsă, care o curtează intens.

În dimineaţă următoare, Gabriel îmi cere furazolidon, are probleme stomacale, mă anunţă că nu poate pleca deocamdată din camera. Eu cu fetele ieşim pe străzi şi „coacem” un traseu, pe jos, împărţit în bucăţi de câte 4-5km, cu pauze. Copenhagen Coffee Lab e prima oprire unde bem cafele speciale şi luăm un mic dejun de hipsteri. Mic. Apoi mergem până în Commerce Square, unde atmosfera e complet diferită faţă de celelalte cartiere pe care le-am văzut până acum. Turismul e prea în floare şi pe aici şi pe Rua de Augusta de unde-mi iau un Pastel de Bacalhau, un fel de patiserie cu cod, condimentat. Nu e rău.

Gabriel ne sună, pare că şi-a mai revenit cu stomacul, ne dăm întâlnire în Time Out Market, unde vine cu motocicleta. Aici mâncăm octopus hot dog, jamon premium, brânză maturată, supă cremă, noodles asiatici, multe dulciuri gustoase de la Pasteis de Nata – tarte cu vanilie delicioase, eclere franţuzeşti, aspectuoase şi cremoase. Gabriel mănâncă iniţial pâine prăjită, dar cum pofta vine mâncând, se aruncă în tot meniul, cu oarecare moderaţie totuşi.

În mijlocul pieţei există un stand impresionant dedicat exclusiv ginurilor premium de la care ne comandăm şi noi gin tonic. Asistăm la un spectacol perfect de preparare, omul e un perfecționist, mai întâi discutăm despre gin şi mă întreabă care e preferatul meu și cu ce îmi place să-l aromatizez. El preferă doar cu lime, dar eu îi zic că îmi place şi cu grapefruit, nu văd pe bar aşa ceva, dar barmanul scoate unul din frigider. Răceşte meticulos fiecare pahar cu ajutorul gheţii. O aruncă şi pune alte cuburi proaspete, toarnă uşor Monkey 47 fără să-l măsoare, rotind apoi în aer uitându-se în lumină, paharele cu cuburile de gheaţă care plutesc uşor în gin. Toarnă apa tonică, simultan în toate trei paharele, ţine gâtul sticlelor cu dexteritate între degetele răsfirate. Toarnă cu grijă, buza sticlelor atinge cubul de gheaţă şi apa tonică se prelinge până la gin, paharele aburindu-se până la nivelul lichidului. Taie din lime şi din grapefruit fâşii lungi de coajă pe care le răsuceşte în spirală stropind uşor lichidul şi mai ales marginea paharului, acolo unde pui buzele. Cu o lingură răsuceşte cu precizie pentru ultima dată cuburile în pahar, omogenizând, apoi îşi pune lichid pe dosul palmei, îl gustă şi e mulţumit. Nu ne lasă să plătim până nu gustăm din pahare. Le bem afară jos pe iarbă, la umbră. E tonic!

Gabriel are în sfârşit ora de service, merge cu motocicleta la mult doritul schimb de cauciuc, eu cu fetele bem un fresh de portocale pe stradă si mergem la un mall la cumpărături/cadouri pentru copii. Fetele sunt active prin magazinele mall-ului, eu stau lat pe o canapea, la aer condiţionat, uitându-mă la nişte copii care se învârt pe un carusel, „păzind” plasele de cumpărături. La un moment dat am o inspiraţie, mă ridic de pe canapea, intru în magazinul din faţă, cumpăr o rochiţă şi mă întorc pe canapea.

Apare şi Gabriel, e relaxat complet, are cauciuc nou! Pe seară leneşi, luăm un taxi spre un alt restaurant, recomandat de o prietenă dar acolo e altă mega coadă, o vedem din taxi, nu avem nicio tragere de inimă să coborâm. Îi schimbăm direcţia taximetristului, mergem iar în Time Out Market.

Încercăm o dezamăgire vis a vis de aglomerația imposibilă a restaurantelor, tentativele mele de rezervare în avans au fost nereușite. Compensăm însă aici în piața fascinantă, ne luăm vongole, caracatiţă, sepii, pește, dulciuri şi bem un vin portughez, intens, Cartuxa. Gabriel scăpat de problemele cu stomacul şi de cele cu cauciucul se poate bucura în voie.

Tâtziu în noapte adorm, gândindu-mă că în Lisabona chiar dacă iei la pas cartierele, încerci gastronomia, băutura, cafenelele, asculţi muzica şi sunetul străzilor, după două zile încă rămâi cu impresia că eşti incapabil, printre mii de turiști care se plimbă haotic în toate direcțiile, să înţelegi ceva semnificativ din oraşul acesta complicat, ce nu poate fi nicicum simplificat. Rămân cu impresia unei capitale portugheze ce musteşte de viaţă din toate încheieturile dar care e tare greu de stors însă uneori e semn de sănătate să nu ai impresia că înţelegi totul, iar câteodată e mai bine să te laşi copleşit în loc să „cucereşti”.