2. #rezist spre Costa Almeria

2. #rezist spre Costa Almeria

În dimineața asta capul nostru e prea mic pentru mințile noastre mari. Strângem și împachetăm lucrurile pe pilot automat. Nu numai creierele noastre au crescut peste noapte dar și bagajele care nu mai încap nicicum în cutii. Capul îl dregem cu un nurofen, cutiile le rezolvăm cu multă forță. Ne îndreptăm spre o cafenea din zona centrală, cafenea care constatăm că nu mai există, așa că ne orientăm la fața locului spre o alta, racoroasă.

Înainte de cafea comand pentru toată lumea horchata (orxata), băutură răcoritoare tradițională Valenciană. E o băutură, dulceagă, proteică, pe bază de migdale măcinate, susan, orez sau orz. Colegilor nu le place prea mult, așa că eu beau vreo 3. Cu o baghetă proaspătă cu brânza brie și o cafea sunt chiar funcțional. La Mădălina este mai greu, abia înghite o mică baghetă cu jamon pata negra,  roșiatic. Mai încearcă cu un fresh de portocale. Apoi ieșim pe terasă unde mâncăm o caserolă cu căpșuni.

Cu “mașinutele” de azinoapte am pierdut tot sensul Valenciei. Iar am reușit să nu vedem nimic și să nu înțelegem nimic dintr-un oraș, al treilea că mărime din Spania. Am văzut o plajă lungă și largă, destul de turistică, am mâncat o paella cel puțin dezamăgitoare, am petrecut într-un club și apoi dimineață abia ne-am recuperat într-o cafenea. Asta a fost Valencia noastră.

Pe autostradă oprim la o nouă cafea, alimentăm, ne udăm vestele de răcire. Ocolim zona Benidorm (Costa Blanca), nu m-a inspirat deloc atunci când am conceput traseul, sfântul internet mi-a dat de înțeles că nu prea ar merita. La fel și prietenii. Mădălina adoarme de vreo două ori pe motocicletă, așa că o mai strâng de picior din când în când. Trecem și de Murcia și o luăm din nou spre coastă.

Înainte să dăm de marea albastră dăm de o mare albă. O mare de sere care se întinde pana la orizont printre care șerpuiește drumul. Aici e marele imperiu agricol al Spaniei. Mă gândesc că de sub prelatele astea vin în supermarketurile noastre tot timpul anului: căpșuni Spania, roși cherry Spania, castraveți Spania etc. După cât de arid e în jur, pot bănui că Bărăganul nostru e lux din punct de vedere al ploilor față de ceea ce e aici. Cu toate acestea spaniolii au găsit soluții pentru o agricultura sustenabilă. Nu-mi dau seama însă cum stau din punct de vedere al calității fructelor și al legumelor, cât de natural or fi ele crescute, asta e altă discuție, dar nici România nu mai excelează în materie de “naturalețea” produselor. Oprim să facem câteva fotografii, miroase a lubeniță.

Gabriel nu are deloc răbdare, oboseala din noaptea trecută își spune cuvântul, în plus îl roade rău de tot stomacul și caută un restaurant pe google maps. Între timp i-a mai apărut un stress, cauciucul spate pare să se uzeze cam repede. Ajungem la mare, plaja e cu nisip, neamenajată-pustie, îmi place foarte mult. Gabriel simte că e un restaurant pe undeva pe aproape.

Mai mergem două minute până la o terasă umbroasă, tip restaurant pescăresc. În fața terasei sunt ridicate în vânt patru steaguri. Două ale UE, unul al Spaniei și unul al Marii Britanii. Așa da fraților! Las motorul pe o alee nisipoasă că să-i fac fotografii. Colegii deja intră la umbra terasei, eu mă bucur de priveliște. Marea și plaja e toată a noastră, taverna pescărească pare promițătoare. Fac fotografii, parchez în sfârșit motocicleta și apoi întru și eu pe terasă.

Doamnă care ne servește nu înțelege deloc engleză. Comandăm mai mult prin semne și la intuiție, ghidându-ne mai mult după mimica feței femeii care își da ochii peste cap când pronunța “paella de marisco”, ca și când leșini de cât e de bună și “Calamarul a la Plancha” e superproaspat și potrivit gesturilor ei complice, e “brici”. Că să nu-mi lipsească nimic, mă duc la motor, las toate hainele pe el, rămân în slip și mă arunc în mare. E caldă, mă zbengui prin apa, mă scufund ca un copil scăpat de sub supraveghere. Strig din apă fără succes după Gabriel în speranța că mă aude și îmi face o fotografie. Nu stau mult, de teamă că ratez mâncarea. Ud și cu prosopul pe mine, îmi fac un selfie cu steagurile apoi întru vesel pe terasă.

Colegii înfulecă deja o salată și niște cartofi copți, supergustoși. Dana e dezamăgită că nu am anunțat-o că fac baie. Dar uită repede, tocmai vine calamarul la platou. E divin. Și divin diferit de cel pe care l-am “aprofundat” în Grecia și în Italia. Apoi vine paella și în sfârșit înțelegem de ce e o mâncare atat de apreciată. E  gustoasă, echilibrata, zemoasă și plină de fructe de mare proaspete și de bucăți de peste de cea mai bună calitate. Efectiv lingem farfuriile. Oare vrem și ceva dulce? Am mâncat atât de gustos încât considerăm că merită să le încercam și prăjiturile. Sunt prăjituri simple dar delicioase, aș risca să spun ca dau bătaie la fundul gol unor prăjituri de la restaurante mai prețioase, pe care le acompaniem cu pepene galben și roșu, reci. Femeia ne întreaba din priviri daca ne-a placut. “Buenooo??” iar noi îi arătăm vinovați farfuriile goale, tot din priviri. Tot ce am mâncat aici, cu desert cu tot pentru toți patru face 52eur. Semnificativ mai ieftin decat orice masă pe care am luat-o până acum. Și semnificativ mai bună. Cu greu lăsăm un “ciubuc” până la 60 eur, femeia, extrem de modestă nu vrea inițial să-i ia apoi aproape se simte vinovată că lăsăm atâția bani în plus.

Acestea sunt momentele pentru care-mi plac călătoriile pe două roți. Faci ce faci și ajungi într-un loc, în care cu mașina nu te-ai duce, care te răsfață cum nu te-ai fi așteptat. Nu alegi tu asemenea oază de plăcere ci ea te alege pe tine, ți se dă cumva din când în când, atunci când o meriți. Așa cum ți se dă câteodata un vis plăcut din care nu vrei să te trezești. Consider că e cazul să laș și eu o mică urmă, așa că lipesc un sticker #rezist pe bățul pe care flutură steagul UE și îi fac o poză pentru eternitate.

De aici nu mai avem mult până în Carboneras destinația noastră și locul unde vom sta, în sfârșit, două nopți. Mai oprim la un peisaj cu deschidere la mare, apoi mergem tare pe multe curbe cu un asfalt perfect, printr-un peisaj selenar și ajungem la cazare, unde chiar dacă suntem obosiți, înainte să luăm camerele luăm 4 beri pe care le bem pe o bordura în față plajei cu palmieri.

Am o tentativă de făcut baie, dar prefer să fiu leneș și să stau pe nisip la ultimele raze de soare. De acum lucrurile devin neclare, comandăm niște măsline verzi dar nici așa berea nu mai alunecă pe gât, “ne trezim” …. dormind.

  

2017 – o introducere
0. Barcelona – Mucho gusto
1. Prin coasta florilor de portocal spre Mecca Paelliei
2. #rezist spre Costa Almeria
3. Cu plăcere, pe Costa Almeria
4. Marbella, complicat
5. Rabat, prima piesă de Domino?
6. Rabat, Casablanca, Marrakesh
7. În derivă prin Marrakesh
8. Marrakesh, Gibraltar, Costa de la Luz
9. Sus și jos, pe Costa de la Luz
10. Sevilla, Algarve
11. Algarve
12-13. Lisabona
14-15. Madrid vs Barcelona
16-17-18. Barcelona, Genoa, Viena, Sibiu

Next Post:
Previous Post:
This article was written by
G. Serban
Website: Joy Ride Coffee

Nu pierde ocaziile de a reactiona cind vede lucruri care ii vorbesc. Ii place lumea asta asa cum e ea - cu lumini si umbre, intre care se intrevad nenumarate nuante de gri. Adora sa fie inconjurat de oameni normali. Situl de fata, care nu reclama nu stiu ce pretentii, le este dedicat intr-un fel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *