România la cald. 110 km pe biciclete.
O tura electrizanta de toamna alaturi de Voicu Bojan.
Tara în care ne-am plimbat 2 zile sus-jos pe dealuri e plină de pitoresc si farmec, mai ales dacă mergi cu viteză, pe deal în jos.
Privită pe îndelete pe urcare, farmecul îi mai scade putin. Am dat pe rând peste următoarele: niste peisaje misto si neîngrădite, o puteai lua pe unde te tăia capul, simteai cum îti intră libertatea prin geacă până la oase, un târg de masini învăluit în fum de mici si un mertan negru, ce era să dea peste noi. La volan, un cocalar clasic, cu ceafă groasă si o tigară în coltul gurii.
(Un film de Gicu Serban, pe muzica lui Gogol Bordelo)
Am mai dat peste oameni cărora le place berea dis de dimineată, gospodari în actiune, o vânzătoare cu aer de mătusă ce ne-a servit cafea searbădă la cescută, oameni privind în gol vaci rumegând iarbă, curti neasezate, catrete si acareturi de-a valma. Am contemplat arhitectură post-revolutionară fără nici o noimă, cu ferestre rotunde la turnulete inutile si lei de gips flancând porti de inox sau, preferata mea, cea cu un gard rosu terminându-se aiurea în pădure. Am dat peste statuia monumentală a lui Avram Iancu, unde eroul national din bronz arată ca o stampilă pe biroul unui notar, iar soclul de ciment pe care stă are peste 2 metri.
Apoi am dat iar peste lumini si peisaje ireale de poveste, doar ca să vedem mai încolo un ditamai muntele fără urmă de copaci pe el, am mâncat pită în cuptor si ardei umpluti de la oameni de treabă, apoi am făcut cunostintă cu Mercedesul plăcintelor cu brânză si unt, despre care nu se poate spune altceva decât că acel cliseu binecunoscut ‘ti se topeau în gură’ nu e deloc un cliseu, ci ceva foarte valabil. Am trecut în viteză cu rotile prin noroi si bălti si baligi pe ulită si neavând apărătoare ne-am stropit până în cap, inclusiv pe fată, jur că Gicu părea pistruiat, eu la fel, dar nu regret nimic.
Iar după o curbă anume am simtit cum s-a terminat toamna si a început iarna, cum am părăsit ultimul aer îmblânzit de octombrie si am luat în piept un alt aer, polar, plus o ceată de rău augur, iar de sus ningea cu frunze alungite si galbene de răchită ce se lipeau de asfaltul ud, asteptând acolo învierea mortilor. Iar la soseaua natională am dat peste isteria de duminică a soferilor întorcându-se acasă, suprapusă peste somnicurile pufoase de după amiază ale satelor atipite în tandrete si absurd, unde se puteau citi astfel de reclame înregistrate cu coada ochiului de pe bicicletă: Brutăria Iozefini, Căminul cultural cu afisul “Vin în 5 minute, stau în zonă”, Pensiunea Casa Zânelor si Aqua Park Floresti, Vând pui de carne, Votati…
Si revenind în minunatul oras Cluj ne-am trezit strecurându-ne pe sub poduri, pe trotuare printre plase de cumpărături, printre oameni la plimbare cu cătei grasi, slabi, blănosi sau nu, printre diversi tătici încercând zadarnic să învete să se dea pe role si ocupând cu miscările lor de pinguini beti unica pistă de biciclete existentă sau copii haotici jucând mâtă undeva lângă un grup de statui donate de poporul coreean si prieten, nu departe de o cabină telefonică rosie donată de politia din Londra si un papuc galben olandez urias, donat de o firmă oarecare de IT, neapărat prietenă si ea. Apoi ne-am trezit si am căzut în realitate, care pe unde, nu înainte de a mânca împreună într-un loc frumos si de a bea niste cafele la fel de bune ca la Milano.
Voicu Bojan