Romania. Cum o vezi.

Istețul își plimbă istețimea, prostul prostia, plictisitul plictiseala, curiosul curiozitatea, nemulțumitul nemulțumirea, zgârcitul zgârcenia șamd. Lumea, mai tot timpul, e exact așa cum e în mintea și în ochii noștri. În weekend, într-o ultimă ieșire cu motocicleta (pe 2019) am privit România în așa fel încât să ne fie bine.

Vinerea pe la 16:00, uităm repede de serviciu și pornim furtunos printr-o toamnă domoală. Ne liniștim în curtea pacifistă a unei pensiuni din Stejărișu unde nimeni nu ne bagă în seamă. Curiozitatea lui Gabriel care încearcă toate ușile și toate cotloanele din curtea pensiunii pustii nu îi este satisfăcută. Îl suspectez că de fapt caută vreo saună sau vreun ciubăr ascuns pe undeva, pentru o excursie de viitor. Gabriel își plimbă plăcerile. Dar și eu am aspirații mari pentru finalul de sezon motociclistic. La plăcerea acestei ture vreau să adaug făinuri, pâine, cafele, peisaje, spa-uri, fotografii, mâncare bună și mai ales oameni faini.

• 

• 

Sub pretextul unor informații legate de o moară tradițională îl sun pe Ufo, prietenul meu mutat în secuime – la sat, de ceva ani. Mi-a tramsmis două recomandări de mori de grâu, una din Lueta (Harghita) și una din Bățanii Mici (Covasna) – pe apă, cu pietre de moară. Și o invitație. Pare că ne vom revedea după ceva timp, prilej numai bun de a ne tachina. Care arată mai bătrân, care-i mai gras, care are chelia mai bogată etc. E și asta o plăcere atunci când nu te iei prea în serios. Dacă încă poți să râzi de tine și nu dai semne de senilitate, atunci e semn de sănătate.

Dar escala din această seară nu e pe moșia lui Ufo. Împreuna cu Mădălina și cu Gabriel, motociclim peste dealurile Agnitei, pe valea Hârtibaciului după care aterizăm în Odorheiul Secuiesc exact la cofetăria Alexandra. E arma secretă a lui Gabriel. Aici îl duce ritualic partenerul lui de afaceri din Odorhei atunci când se întâlnesc. Suntem trei oameni și ne luăm cinci prăjituri pe care le mâncăm în picioare rotindu-ne în jurul unei mese de la o farfurie la alta. Sprea amuzamentul delicios al unui cuplu de liceeni. Gabriel ne cercetează când mâncăm, zâmbește pe sub mustăți și are privirea aia de ”v-am zis eu?”.

Dulceagă mi se pare și vânzoleala din cofetărie, mulți copii îmbrăcați în costume de școlari ieșiți la o prăjitură dar și cupluri îndrăgostite sau familii. Mi-l imaginez pe Gabriel cum vine aici în secret, cu partenerul de bussiness, stabilind detalii importante de afaceri, ambii privind pofticios la două savarine. Prăjiturile sunt cinstite, din cele dispărute demult dintr-un oraș turistic cum ar fi Sibiul. Dispar și din farfuriile noastre, așa sunt de gustoase. Mă simt ca atunci, în taberele fotografice din Maramureș când Oleg (Tishkovets) ne aducea dulciuri din Ucraina. La Sibiu, clasicele prăjituri: diplomat, doboș, cremșnit etc. cu prețuri între 5 și 7 lei au fost înlocuite cu altele mai sofisticate, cu nume și gust greu de reținut. Cu prețuri între 18 și 25 de lei. Nu-i o plăcere.

Pe înserat ne cazăm la Septimia Resort – SPA Hotel. Are 4 stele fără să le merite dar nu ne deranjează atâta timp cât ne așteaptă niște saune și jacuzzi-uri funcționale. Bifăm tot ce e de bifat – saună umedă, saună uscată, jacuzzi cu apă sărată, apoi pe șezlonguri afară în frig cu aburi grei ieșind corpurile noastre încălzite. Povestim fără oprire, nici nu mai știu ce, apoi repetăm procedurile până mușchii refuză să mai răspundă la comenzi. Ochii ne sunt roșii și pleoapele devin tot mai grele. Dar deschisă ne e acum pofta de mâncare. Ne îndopăm la restaurantul hotelului și constatăm că Gabriel și-a găsit o nouă plăcere. Oamenii din Odorhei ori nu sunt vorbitori de română, ori se exprimă deosebit de greu. Gabriel insistă la discuții cu ei, intră în tot felul de amănunte în așa fel încât să pună interlocutorii în dificultate. În final vrea să comande un desert dar tipa care ne servește își cere scuze, bucătărie e deja … deschisă. Evident că tipei îi scapa momentan sensul cuvintelor ”închisă” și ”deschisă” dar Gabriel amuzat, cere explicații nesfârșite.

Sâmbăta dimineața ne-o începem, cum altfel, tot la spa. Repetăm procedurile din seara precedentă, le povestesc multe despre Ufo și despre familia lui. E din Târgul Mureș, a muncit câțiva ani în București dar întenția lui nu era să-și crească copiii în București ci undeva mult mai aproape de natură. Așa că a plecat din capitală, și-a pus cortul pe un mic teren al familiei, pe malul pitoresc al Târnavei. Cu o carte de constructii în mână și cu google în altă mâna, a construit un WC, apoi o magazie în care s-a mutat împreună cu uneltele. A mai motivat ceva prieteni, numai buni pe post de ajutoare, și a ridicat o casă numai bună de locuit, cu mâinile lui. În care de ani buni locuiește cu Ramona și cu cei trei copii. Al patrulea fiind ”pe drum”. Meseria lui Ufo e să documenteze povești, dar povestea lui e cea adevărată.

Parcăm zgomotos BMW-urile în fața porții lui, în zarva cânilor scoși din plictiseală. Am ceva emoții dar Ufo apare jovial așa cum îl știu. Se miră de barba mea cu tente de roșu, mi-o atinge și se uita fascinat la ea din toate unghiurile. Eu mă bucur să-l văd cu așa tonus bun, se vede de la o poștă ca îi priește viața actuală. Ne îmbrățișăm și îi fac cunoștință cu Gabriel. Îi observ cum se măsoară reciproc, dar pe Ufo îl văd cam sceptic uitându-se la ochelarii de soare ai lui Gabriel. Dar din fericire Gabriel îi ia de pe ochi, așa că momentul trece cu bine.

Ufo scoate dintr-o pânză pâine caldă, integrală, cu maia, făcută de el. Are gust bun, coajă crocantă și niciun semn de acreală. Semn că Ufo se pricepe la îngrijit maiaua. Ne spune că face câte o asemenea pâine în fiecare zi, cu făină integrală de la Harmopan. Ne ceartă pentru că am dormit la Septimia, cică ar fi loc de fițe. Chiar n-am văzut niciun fir de ”fiță”.

Copiii lui Ufo, activi, se învârt în jurul nostru și în jurul motocicletelor. Noi ne învârtim în jurul unei noi ”case”, construită de Ufo din baloți de paie așezati pe un șasiu de camion. Idee marca Ufo care nu vrea să aibă prea multe contacte cu autoritățile. O casă fără fundație nu există în dosarele primăriilor. Ca bonus, Ufo ne povestește cum a transformat o pădure sălbatică de pe deal într-o livadă de meri, altoind copacii. Nimeni din sat nu l-a crezut că s-ar putea face așa ceva. Dar Ufo e în stare de orice.

Înainte de plecare ne trezim cu cadouri prețioase, producție proprie: borcane de zacuscă, dulceața de caise, gutui. Le primim cu maximă plăcere. Înainte de plecare Ufo sună la moara de grâu din Bățanii Mici, vorbește nesfârșit în maghiară și în final ne confirmă că va fi cineva acolo când ajungem noi.

Oprim pe un drum frumos la un ”photo shooting” cu motocicletele, de toamnă. Gabriel a rămas marcat de Ufo și de viața lui. Zice că e genul de om care te face să te întrebi dacă el e nebun. Sau tu? Care e normalitatea?

• 

• 

• 

• 

În Bățanii Mici întrebăm din poartă în poartă unde e moara. În final șoferul unui microbuz ne cheamă după el. Parcăm în curtea morii și până microbuzul se poziționează pentru descărcat/încărcat studiez locul. Moara e o bijuterie, pusă pitoresc lângă un curs de apă. E veche (și funcțională!) de când lumea. Morari din străbunic in bunic, din bunic in tata și din tată în fiu. Aud ca unul dintre ei, nu mai știu care, chiar și-a găsit sfârșitul aici în moară, prins între roți.

• 

De când fac pâine, cumpăr online, în mod constant o făină intermediară (nici albă – nici integrală) de foarte foarte bună calitate. Atât la gust cât și la comportamentul ei în aluat. O plăcere. Constat acum cu mare surprindere că această făină, iese chiar din mâinile și din pietrele acestor morari din Bațanii Mici. Roțile morii se învârt încet-încet, păstrând proprietățile grâului, cu ajutorul apei deturnate de un robinet printr-o conductă. Afacerea se învârte la inspirația unui întreprinzător care a simțit potențialul excelent al acestui loc. În final toată lumea iese pe plus: moara – care rămâne funcțională, morarul, întreprinzătorul și o întreagă comunitate de pasionați de pâine, asemeni mie.

Aflăm lucruri interesante despre morărit. Măcinatul tradițional între pietre sparge tot bobul în fragmente mici. Dacă vrei să o cerni, orice sită ai avea, nu o să obți niciodată o făină prea albă din cauză că particulele obținute din măcinătură sunt la fel de mici, deci greu de separat. Teoretic în afară de pâine, făina sănătoasă și gustoasă ieșită din roțile de piatră nu se poate folosi în panificația modernă. În schimb, în morăritul industrial, între role metalice, tărâța e desprinsă de bob și cernută înainte de măcinarea efectivă. Atât tărâțele cât și germenii măcinați sunt păstrate și apoi reintegrate în diferite tipuri de făină.

• 

Gabriel e fascinat însă de această moară care macină ”gratis” și ca de obicei e preocupat de calcule. Cât costă grâul, cât de repede macină moara etc. Pe mine mă pasionează pâinea, dar pentru el subiectul moară e mult mai sensibil. Familia lui a deținut o moară în trecut, undeva în Oltenia adâncă, moară naționalizată de comuniști și recuperată cu greu, și cam inutil, după revoluție. Se uită la moara asta cam cum se uită la trecutul lui.

Oamenii de aici sunt absolut deosebiți. Îmi imaginam că în spatele ușilor unde este afișat un steag al ținutului secuiesc stă multă încrâncenare. Dar aici găsim în schimb multă iubire și pasiune. Moara e pornită doar de dragul nostru ca să vedem cum funcționează. Profităm și o vedem în toate măruntaiele.

Coborâm în subsol unde sunt niște roți mari pline de reductoare și curele de transmisie, apoi vedem sala cu cele două perechi de pietre de moară (unele pentru porumb, altele pentru grâu). Urcăm și sus în pod unde făina e ridicată printr-un sistem de cupe, pentru cernut. Oamenii sunt atât de drăguți încât ne aduc din casă, să gustăm, pâine integrală cu cartofi făcută de ei. Mestec pâine în timp ce rumeg în cap un mesaj de bine pentru prețiosul caiet de oaspeți (nu mă pot inspira deloc din mesajele precedente, fiind toate scrise în maghiară). În timp ce eu scriu, Gabriel e gata-gata să deschidă unul dintre borcanele cu zacuscă primite de la Ufo ca să înmoaie pâinea în el, dar cu gândul la un viitor potențial langoș, renunță în ultimul moment.  

Mă aleg și cu o fotografie cu mâna morarului, ține în ea grâu antic de tip spelt. E viața în palmă, o adevărată terapie atunci când o privești.

Langoșul visat îl mâncăm în târgul din Baraolt de ziua recoltei, alături de multă altă mâncare tocmai luată de pe grătare, pe muzică tradițional ungurească. Mă plimb prin târg, între oameni cu diverse roluri, simțind-mă, nu știu de ce, ca într-o carte a lui Kundera. Suntem plini pe ziua de astăzi, întâlnirea  cu Ufo și cu moara din Bățani, două lumi care ne-au dat o maxima stare de bine. Pentru fericire nu-ti trebuie foarte mult.

• 

• 

În contrapartidă, din Covasna urcăm direct în Poiana Brașov pe un drum roșu-ruginiu, dinspre Râșnov. Suntem în cu totul altp lume, ne cazăm la hotel Teleferic, în lumea oamenilor care cheltuie bani. Ne scufundăm așa cum am început ziua, în saune și în jacuzzi-uri cu priveliște spre munte. Dezbatem ziua și râdem de faptul că în tura asta mai mult am stat în spa-uri decât în șaua motocicletelor. Hotelul e plin până la refuz și ne întrebăm ce fac acești oameni în Poiana Brasov, în extrasezon. Nu par a fi nici mari montaniarzi judecând după costumele lor de baie.

Dacă aseară era greu să ne înțelegem cu personalul maghiar de la Septimia, astăzi avem dificultăți cu personalul filipinez. Se pare că proprietarii de la Teleferic, în plină criză a forței de muncă, au ales varianta de a aduce personal din Filipine. Personal îmi place decizia asta, filipinezii au un tonus pe care nu l-am întâlnit până acum la angajații români. Și iată, un prim beneficiu, în meniul restaurantului a apărut o pagină întreagă de specialități filipineze deosebit de aromate cu care încheiem o zi memorabilă.

Știți cum scrie uneori pe booking: ”Mic dejun – fabulos!”. Aici la hotel întradevar micul dejun e ceva imposibil de povestit. Noi însă mâncăm total anemic, fără să profităm de mâncarea inclusă în preț, uitându-ne ca la spectacol la o familie supraponderală cum ”topește” tone de mâncare. Bărbatul, capul familiei, e exact în raza mea vizuală. E o mașinărie de mâncat, își face multe sandwich-uri punând peste pâine straturi-straturi unt, felii de cașcaval, ou, bacon, chiftea de ”cartof ras”, brânză. Le mănâncă dintr-o mușcătură după care își linge degetele privindu-le atent pe fiecare în parte. Sandwicurile dispar rând pe rând de pe masă și din gura lui. Între ele completează cu mult suc și cu respirație grea. Apoi vin la rând omletele, crenvurstii si mezelurile dintr-o farfurie ”cu vârf”. Toate par mici în furculița lui. Masa se încheie apoteotic cu un platou de patiserii (croissant, pain au chocolat etc) unse cu dulceață. Nu văd nici un semn de bucurie a gustului, ci masa e doar o chestiune de cantitate, de umplut stomacul mare. Mă pricep la caloriile din mâncăruri, jur ca omul meu a îngurgitat în 15 minute peste 6000kcal. Ma gândesc cum se simte în restul zilei după un asemenea mic dejun? Nu mă întreb din punct de vedere fizic. Plecăm de la hotel în timp ce suntem amuzați de o femeie nervoasă, pusă pe scandal la recepția hotelului pe motive închipuite.  

Stiu, sunt previzibil și poate nedrept. Mă gândesc la Ufo cu casa lui de paie – suită absurd pe un camion albastru – și apoi la nervii inutili ai acestei femei îndreptați spre un personal al cărui singur scop e să-ti facă pe plac. Mă gândesc apoi în mod retoric, la ce neîmpliniri există în viața unui tip care e în stare să mănânce o filipineză întreagă la micul dejun al unui hotel de patru stele. Îmi șterg repede din minte imaginea cu el gândindu-mă la secuii de la moara din Bățani care macina tone de faină pentru câțiva lei și se bucură ca niște copii când cineva le scrie mesaje calduroase în caietul de impresii.

• 

• 

• 

Reflectăm la asta printr-un Brasov inundat de turiști, printre cafele, printre paste cu trufe și risotto cu hribi. Apoi spre casă, pe la poalele munților, pe câmpuri, într-o lume în care nu mai avem timp de intrat.