Istanbul – Gokceada – Lesbos (mai-iun, 2018)

Un articol mega-întârziat, de iarnă, la fel de nostalgic ca Istanbulul. Sărac în cuvinte, bogat în mâncare și în imagini. O plimbare pe două roți, 3 (motociclete) + 5 (călăreți). Sprijinite pe cutii Maria și Mădălina. Sprijiniți în ghidoane, pahare și furculițe Radu, Gabriel & Gicu.

Istanbul.

Melancolic, dulce, aromat și condimentat. L-am prins ploios și mohorât cu o vreme oscilantă (instabilă) la fel ca lupta lui dintre regretatul trecut imperialist și viitorul … occidental (?).

Cam ca în acel banc: “- Aici e clubul nostalgicilor? – Da, dar nu mai e ce a fost …”

Cu oameni la extreme, la fel ca trecutul și viitorul orașului. Între Europa si Asia, jumi-juma la fel ca orașul. Unii iți dau din inimă farfuria lor din care tocmai mâncau și altii care vor să-ți mai ia odată banii pe care deja i-ai plătit.

Din cenușa imperiului au rămas și lucruri bune. Mai ales la gust. Castane, baclavale, ciorba mercimek, rahat, testi kebab, iskinder kebap, dürüm kebap, köfte, pide, sugiuc, dondurma, macrou in chifla, midye dolma, hamsii, kumpi, covrigi simit. Gözleme facute de femei de la țara, ce stau în genunchi. Le mănânci cu menemen. Și bei Ayran.

Galata, Istiklal , Bosfor, Bebek, Taksim, Besiktas etc. O poți lua pe oriunde, recomandat ar fi la întâmplare. Să te gândești ce ar fi fost orașul ăsta daca mai era capitală de imperiu. Și la ce va deveni pentru ca nu e.

Gokceada.

Pe grecește Imbros. Ironia face ca una dintre cele mai mici insule din Egee să fie cea mai mare insulă turcească. Intrată în posesia ei abia în ’70. E o oază de fericire pentru noi la sfârsitul lui mai. Ideală pentru surf & kaiting. Dar și pentru motocicliști leneși dornici de o mâncare bună, de o baie și de un peisaj secret. O insulă ce pare total neexploatată de turismul în masă.

Apusurile ce se lasă peste insula Samothraki ne-au intrat direct în inimă, iar caracatița, creveții și peștele au dispărut din farfurii cât ai zice .. înainte să le adulmece pisicile.

Lesbos.

Istoria nu e numai la trecut e și la prezent. O insulă ce stă în block-starturi (cu localnici resemnați) în așteptarea unor turiști ce se încăpățânează să apară. De frica emigrantilor și a taberelor de refugiați de lângă Mytilene. Dacă de poeta antică Sappho, prima lesbiană celebră din istorie (ce dă și numele insulei) se leagă multe legende, de taberele de refugiați se leagă o realitate.

Debarcați de pe ferry la 5 dimineața am luat milioane de curbe la roată timp de 3 zile, de dimineața până seara. Cu pauze dese pentru baie, caracatiță, poze, calamari, salate grecesti stropite cu ulei de masline de Lesbos, pește, vin, plajă și o ciorbă … care “dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”. 

Romania.
Trezirea. Ca orice reîntoarcere în țară, la coborârea de pe bac-ul de Bechet s-a dus toata poezia. Tragi-comedia a început atunci când am primit “viza de intrare” exact între ochi și a continuat la scurt timp atunci când, tot în Bechet, opriți într-o benzinarie o vrabie planeaza exact în fața noastra, se izbește puternic de pământ și ramâne lată-moartă. Angajatii de le “Peco”, relaxați, o iau pe un făraș (au făcut asta de multe ori astăzi) și la privirile noastre nedumerite ne răspund că au dat cu o solutie toxică pe geamuri. Pentru curățat. “[Odată am ucis … o vrabie, am tras cu praștia o soluție-n ea și-am lovit-o. pe urma o zi …]”