1. Din fotoliul rosu, in Belgrad

image

Am facut deja 20 de kilometri, pe autostrada. Ceva ma apasa in piept si nu e aerul care ma izbeste peste parbrizul motocicletei. Incerc sa inteleg de unde durerea si realizez ca e legata de imbratisarea de la plecare. Nu stiu de ce, nu s-a ridicat de pe fotoliul rosu, statea culcata pe spate si ne zambea. Am lasat-o in grija bunicilor, sper sa o rasfete maxim in cele doua saptamani in care vom lipsi. Motorul toarce linistit, Madalina tace in sa, in spatele meu. Ma uit in oglinzi, Gabriel si Dana ne urmeaza, ceva imi spune ca apasarea asta in piept nu e straina nici de ei.

Desi e ora abia 10, bordul motocicletei imi arata 35 grade. Planul, nespus, e sa oprim la fiecare 100km parcursi, sa ne tragem sufletul. Iesim de pe autostrada, Gabriel e in fata, gandul imi zboara aiurea, nici nu-mi dau seama cand ajungem in Caransebes. La un semafor ne intelegem sa facem o oprire pentru odihna si alimentare. Vine si prima benzinarie … la Resita. Bravo fetelor, ati stat dintr-un foc, 260km in sa, fara probleme. Mai aveti vreo 4800. “Caii” au nevoie de benzina, noi de apa. Suntem topiti de caldura, 38 de grade, ne punem pe o bordura, la umbra. Ne vedem in sfarsit mutrele, e bine, suntem in concediu, facem poze, radem unii de altii. Ma laud cu costumul meu, extrem de bun pe frig si ploaie, si “- Iata ca e si foarte aerisit!”. O zic asa, mai mult pentru (auto)incurajare. La baie, in tip ce ma usuram, constat ca sub pantalon am inca stratul gros pentru iarna/frig. Scot repede cizmele, pantalonii desfac fermoarele si scap de captuseala groasa.  Gabriel deja bate in usa, rade de captuseala mea. Ma simt brusc mai usor si mai aerisit dar cu un bagaj neprevazut in plus pe care cu greu il indes pe undeva in top case.

image

Planul e sa ajungem in seara asta la Belgrad, si uite ca am facut deja jumatate din drum. Increzatori ne hotaram sa cautam un restaurant. Il gasim “online” in Vrsac in Serbia, ramane sa dam de el si in realitate.

Dupa despartirea apasatoare de acasa urmeaza alta despartire ceva mai usoara. Iesim din tara pe la Moravita iar cel de la vama ne intreaba plictisit “- unde mergem?, – de ce mergem? au mai trecut si altii cu motoarele. – e ceva pe undeva?”. Ii raspund scurt “concediu”. Devine brusc uman si spune: “- Foarte misto!”. GPS-ul ne duce fix in fata restaurantului din Vrsac. Lasam motoarele in soare si noi intram intr-o incapere intunecoasa si racoroasa unde reusim cu greu sa distingem ceva, obisnuiti fiind cu soarele de afara. Dupa cateva incercari in engleza plus ceva cuvinte in germana chelnerul ne intelege perfect in romaneste. Ne descaltam in secret pe sub masa, oricum e bezna si nu ne vede nimeni, dam comanda. Nu numai ca am venit foarte repede dar am si castigat o ora, odata cu trecerea granitei. Ore pe care le pierdem brusc la acest restaurant traditional sarbesc. Ni se lungesc urechile de foame, vorbim despre Ponta, Gabriel ma tachineaza referitor
la stilul de mers pe motocicleta, apoi pare expert in Noul cod Fiscal. Ma razbun contrazicandu-i obraznic orice idee, acompaniat fiind de o muzica sarbeasca saltareata si iritanta. Mancam paine goala de pe masa, salata si intrebam in mod repetat chelnerul ce se intampla cu portiile noastre. Vin portii mari, cu pljeskavica pentru carnivori, mancam tot, platim, ne incaltam si iesim din nou
in soare, la 38 de grade.

In timp ce reglez GPS-ul pentru Belgrad aud cum Gabriel face ceva gresit cand intoarce motocicleta, tureaza motorul in gol, dar se pare ca salveaza in final situatia. In tura din primavara, din  Dobrogea, dupa o masa grozava la Murighiol, exact cand ma simteam mai bine si credeam ca nimic nu se poate intampla, la o manevra pe loc, am scapat motocicleta jos, pe partea dreapta. N-au fost urmari decat ceva rani in orgoliu, suficient cat sa-mi strice dispozitia. Acum nu e cazul, dar dupa masa asta luuunga nu ne mai simtim deloc confortabil. Bordul o ia razna, arata 39.5 grade, e canicula, las parbrizul jos, dar aerul care ar trebui sa ne intre prin aerisirile costumelor e si el fierbinte. Intram pe un fel de autostrada cu speranta ca vom creste viteza. Limita de viteza e 80km/h  dar eu, pentru o ventilatie mai buna, bag 110km/h. In 300m, stop, semafor. Hopa, ne oprim, murim de cald, plec, urc iar la 110km/h si … stop. Semafor. Dupa 3 semafoare renunt, imi dau seama ca sarbii sunt smecheri, merg cu 80 si le prindem pe toate pe “unda” verde. GPS-ul imi spune ca mai sunt 20km pana la destinatie. Hai ca e un fleac, cam cat de la Saliste la Sibiu. Intram in Belgrad, traficul e mare, sunt atent la harta, la masini, la tramvaie. Madalina ma intreaba daca suntem in zona centrala, imi spune ceva despre cladiri, dar eu nu am nici un chef de admirat orasul, e o caldura infernala, ma sperie sinele de tramvai dar reusesc sa nu gresim drumul si in final legam caii chiar in fata hotelului.

E dupamiaza, Gabriel e nerabdator, baga viteza in noi sa iesim in oras. Radem cate o bere la bar, chemam un taxi si mergem in centru. Ne simtim bine, relaxati, ne plimbam pe malul Dunarii, radem, ne facem poze cu autodeclansatorul, bem litri de apa si apoi imi cumpar un sticker cu Serbia.

image

Nimerim la o expozitie foto stradala, imaginile sunt bune, nu-s geniale, reportaje sociale.  Un fel de diptic-uri before/after in care oameni saraci ajung in final sa aiba o casa prin munca proprie. Nu inteleg textele dar imi imaginez existenta unor programe/bani pentru aceasta categorie de oameni prin care isi construiesc singuri casele, prin munca si responsabilizare. Devin sensibil si ma gandesc usor patetic, ca probabil, asa a renascut si Belgradul, de fiecare data, prin munca proprie, dupa zecile de distrugeri prin care a trecut. Nu-mi imaginez saracii din Romania construindu-si singuri casele dar nici pe fotografii din Romania lucrand la un proiect documentar de o asemenea simplitate, cu atat de putina “incarcatura artistica”.

image

Aterizam pe inserat intr-un restaurant bun pe malul Dunarii. E cald, bem iar apa. Mai in romana, mai in engleza, Gabriel isi comanda sushi – “serbian style”, cate doua din fiecare “piesa” si ne trezim cu o masa plina de portii. “Piesele” lui, se dovedesc a fi de fapt portii, ne trezim pe masa cu vreo 8 platouri, adica vreo 40-50 de “piese”, plus comanda noastra. Ne distram, tipa care ne-a servit il intrebase daca vrea sa imparta si cu noi. Noroc ca preturile sunt decente, greseala asta n-ar trebui sa se mai intample in locurile mai scumpe prin care vom merge. E  bine, filmul de aici e neclar, drumul spre casa si somnul.

image

Jurnal moto-calatorie EU 2015:

image

Next Post:
Previous Post:
This article was written by
G. Serban
Website: Joy Ride Coffee

Nu pierde ocaziile de a reactiona cind vede lucruri care ii vorbesc. Ii place lumea asta asa cum e ea - cu lumini si umbre, intre care se intrevad nenumarate nuante de gri. Adora sa fie inconjurat de oameni normali. Situl de fata, care nu reclama nu stiu ce pretentii, le este dedicat intr-un fel.

There is 1 comment for this article
  1. Pingback: 3. Thassos, la liber – Joy Ride Coffee

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *