August 25, 2016

10. Calabria

Dupa ce anul trecut am vazut Toscana, Liguria (Cinque Terre), Lombardia si Trento, planul nostru pe anul asta e sa vedem cele 3 zone sudice. Puglia, Calabria si Amalfi. Plec din Puglia cu un sentiment ciudat, nu stiu daca mi-a placut sau nu. E clar ca Polignano A Mare si Monopoli arata traznet si n-ar trebui ocolite. Coasta iar e deosebit de frumoasa dar parca imi lipseste ceva din atmosfera greceasca. Italienii pe aici imi par cam atemporali, uneori daca te uiti pe seara la ei, parca sunt rupti cumva din cantecele lui Celentano. Observatia asta am avut-o si anul trecut la Bellagio de pe malul lacului Como. Indraznesc sa spun ca gasesc in italieni un fel de “falsitate festiva” care nu exista in greci.

Astazi avem drum lung, am fi vrut sa vedem si Matera, orasul sculptat in stanca, dar renuntam. Avem mai bine de 500km si cum te departezi de mare da caldura peste tine. Experienta de la Alberobello ne zice ca ar fi bine sa o tinem pe langa mare.

Ne intram bine de tot in ritm, si inainte sa fie amiaza, facem, fara sa ne dam seama, mai bine de jumatate din drum. Gabriel cauta o terasa, o gaseste undeva la intrarea in Reggio Calabria. Parcam motocicletele langa terasa, pana sa fac cateva fotografii, deja pe terasa se vorbeste romaneste “in gura mare”. Angajatii sunt o familie de romani, plecati de 16 ani din Cluj. Sot si sotie cu un copil la vreo 20 de ani, student care lucreaza cu ei. Par bucurosi sa vorbeasca romaneste dar dialogul cu ei e ciudat rau. Orice subiect de discutie naste dispute intre cei doi, fie ca e vorba de mancarea italieneasca, de orase din Italia, despre locurile cu romani din Italia etc. Ne abtinem sa mai punem intrebari de teama ca dialogul sa nu degenereze. Ne bem cafelele, bem apa, facem un pipi si ne salutam.

Dupa 100 de km ne apuca foamea, vedem din mers cu coada ochiului un panou cu “Pizza”. Hai sa intoarcem. Pe strada cu “Pizza” e inchis dar dupa 30m pe trotuar, in dreptul unei case sunt doua mese. Una din ele e ocupata de cativa italieni veseli care par ca se bucura sa ne vada. Femei si barbati, localnici, stau asa cam cum stau la noi oamenii la tara, pe banca in fata portii. Adica nu fac nimic – dolce far niente. Lasam motoarele langa bordura, aruncam hainele si castile de pe noi. O doamna e tare incantata de fetele noastre le face complimente fara oprire: “belle donne”. Ne intreaba de unde venim si cati km facem in toata excursia. Le zicem 5000km si ei ne spun ca nu fac intr-un an nici 500km.

Au ceva pizza slices, asa ca incepem sa ne alegem fiecare. Proprietarul ne opreste si ne invita afara la masa, a inteles ca ne e foame, se va ocupa el personal. Gabriel cere un pahar de vin, sa-l faca spritz, dar proprietarul vine cu o sticla pe care o destupa zgomotos in fata noastra. Stai nene ca suntem cu motocicletele! Nu ca ne vine sa le refuzam. Ne turnam in pahare, vrem sa turnam si unuia dintre barbatii de la masa vecina dar ne refuza, cica deja a baut “due bottiglie”. Hai ma! E abia pranzul! Oare ce face neamtul la ora asta, la el in Germania?

Vedem proprietarul cu un platou mare de lemn care abia incape pe usa. Avem pe el slice-uri de pizza de mai multe feluri, crochete, vinete, un fel de ardei umpluti cu nu stiu ce. La mijloc intr-un staniol bucati de carne fripta taiate dintr-un jambon pe care Gabriel il ochise in drum spre baie. Devoram pizza, si Gabriel se lupta din greu cu carnea. Cand nu mai putem nici macar respira, omul nostru apare si cu un platou de scoici-midii. Nu-l putem refuza, si astea sunt bune. Pe toata distractia asta platim toti patru sub 40 eur, cu vin si ciubuc inclus. Stiam noi ca e ieftin in Calabria, zona saraca a Italiei dar nu stiam ca oameni-s asa de prietenosi si ca mancarea e asa de gustoasa. Ne mai invita sa facem si o baie in mare, si apoi sa luam un vin si sa ne cazam la ei. Refuzam si multumim.

Motociclismul e ca skiul. Dupa ce mananci bine se duce sporul de motociclit, kilometri trec greu, parca nici peisajul nu mai arata deloc bine. Trecem pe langa niste incendii, apoi inspiratia lui Gabriel in materie de terase da rateu la Capo Colonna, unde facem o pauza de rehidratare.

Dar revenim la viata cand ajungem la destinatia noastra pentru urmatoarele doua nopti: B&B Villa Lucia din Copanello. O vila cu un view de exceptie, deasupra unor stanci ce marginesc un golf superb. Doamna Lucia e o femeie fericita, rade in continuu. Ne explica ca tocmai a plecat un grup de motociclisti imbracati numai in negru, de care i-a fost tare frica, “ha hahah ha” si ca mai are cazati doi englezi care beau in continuu “ha hahaha ha”. Si acum noi “ha hahahah ha”. Ne arata camerele, ne spune un restaurant pe care trebuie sa-l evitam “ha hahaha ha”.

De pe terasa generoasa admiram marea si stancile. Soarele apune in spatele nostru si umbra muntelui taie in doua stancile din golf. Intreaga zona a golfului e a noastra, adica a vilei Lucia. Privata. Sarim de pe stanci, inotam departe, ocolim alte stanci, ne scufundam, nu ne mai saturam. Topul calamarilor l-am pierdut demult dar topul locurilor de baie are un nou lider absolut. Golful stancos al vilei Lucia.

Ne uscam si pe seara suiti pe motociclete cautam un restaurant. Gasim iar o pescarie unde au si pizza. Ne luam iar de toate. Mai mult decat pestele ne impresioneaza insa o pizza – Marinara, langa care avem un borcan cu ulei iute. Ne luam si vinuri la pachet si incarcam sa le “povestim” pe terasa la Lucia. Suntem insa obositi, nu ne prea iese.