September 16, 2019

Scoția. În căutarea concediului perfect (7) – Shooting and riding in Sutherland

Avem în camere niște fișe pe care ar fi trebuit să bifăm ce vrem să servim la micul dejun. E un fel de formular pe care bifezi: bacon, cârnați, fasole, ou, ce variante de preparat oul etc. Dacă bifezi tot ai un english breakfast perfect. După regula englezească formularul trebuie completat seara și lăsat jos în dining room. “Regula” românească e să coborâm și să “bifăm” verbal ce vrem să mâncăm. “Profesoara” nu pare foarte deranjată. Chiar dacă micul dejun e mai bine preparat remarcăm aceleași produse de slabă calitate ce compun aceste english breakfast-uri. De la pâine-toast-burete-uscat, fasole (probabil din conserva Lidl), bacon … până la ouă fara niciun gust. Poridge-ul îmi place însă mai ales acompaniat de o dulceață bună. Ne îndopăm cu afine mari și bem cafea diluată la french press.

Gazda noastră mă fascinează în continuare cu engleza ei copleșitoare și cu explicațiile extrem de bine orientate. Ne explică pe o hartă de hârtie ce putem găsi în fiecare zonă, cum sunt drumurile, unde sunt peisaje frumoase. Nu prea mă uit la hartă ci mai mult la ea. Are degete lungi și își acompaniază explicațiile și cuvintele bine alese – cu dicție de manual, gesticulând cu mâinile. Cu multă siguranță punctează virtual cu degetele locuri de pe hartă iar cu ambele palme delimitează zone întregi de pe ea. Când nu știe ceva fuge repede în bucătărie, își întreabă soțul și reapare cu bilețele pe care are notate caligrafic nume de locuri, după care își reincepe explicațiile didactice-elaborate. Soțul misterios nu apare niciodata fizic, în persoană, ci doar pe buzele gazdei care ne spune tot timpul ce crede el despre fiecare loc și despre fiecare lucru. Mădălina face presupuneri cum că tipul ar fi inclus într-un program de protecția martorilor, motiv bun de izolare aici in Highland, într-o bucătărie de cottage.

Plecăm, dar oprim dupa cinci minute pe o plajă mare ca să facem fotografii. Mădălina face “face time” cu Nora arătându-i live Marea Nordului. Gabriel și Dana merg pe rând peste pietre, până la apă, să-i verifice temperatura. Așa de departe arată ca niște cosmonauți.

Trecem prin Thurso (“Fsuuuooorsuuuoooouuuu” – /ˈθɜːrsoʊ/;) apoi trecem în viteză pe lânga o distilerie. În prima intersecție facem cale întoarsă și debarcăm la distilerie. Se numește Wolfburn Distillery, cea mai nordică distilerie a Scoției. Cumpărăm un whisky intens afumat, maturat de 12 ani. Wolfburn Distillery a început să producă whisky încă din 1822. Distileria a fost însă închisă la sfârșitul secolului 19 și redeschisă recent în 2013. Se laudă că în ultimii 3 ani produsele lor sunt constant premiate. Nu-mi ies calculele, suntem în 2019, am cumparat whisky învechit 12 ani dar distileria e deschisă abia în 2013. Oricum ar fi, o să constatăm unanim că cel mai bun single malt pe care l-am băut în toată călătoria a fost cel de la Wolfburn.

O luăm spre vest tot pe coasta nordică și facem opriri dese. Admirăm o plajă lângă un teren de golf. Vegetația e mare, verde și crudă. Dana e inspirată de un joc din copilărie, al încrederii în iarbă, când te lăsai să cazi pe spate în iarba mare. Își dă drumul în timp ce eu trag fotografii in “rafală”. Nu prea-i iese ca în copilărie, mintea de adult nu prea știe să “predea” controlul încrederii.

Exact în punctul indicat cu degetul pe hartă de proprietară, uitându-se în ochii mei spre confirmarea preluării informației, peisajul se schimbă brusc , devine stâncos, fără arbori, cu vegetație puțină. Oprim între două dealuri de piatră la o “cafenea” fițoasă, minimalistă. Coast Coffee, Tea & Treats. Dacă treceți întâmplător cu bicicleta prin Sutherland neavând pompă de umflat roata și tocmai aveți pană de cauciuc, să știți că există aici un suport de biciclete cu o pompă de mână unde scrie “Pump Stop”. Deosebit de util. Vechi suporturi de cabluri sunt aranjate pe post de mese de cafea. Evident ne zâmbim, discutăm cu proprietara și cu alți turiști despre vreme, ne facem complimente etc. Gabriel e cam sătul de amabilitați si dezamăgit de cafea. Îi explic cam fără argumente că amabilitățile (ca și cafeaua) fac viața mai bună. Dar cafeaua nu e o mare tradiție aici în “countryside”, trebuie să acceptăm asta.

Plecăm spre următorul estuar (Tongue) unde la inspirația lui Gabriel luăm prânzul într-un loc liniștit de unde vedem marea. Mâncăm supă de cartofi, scoici, ceva carne de vită (Gabriel) și o mâncare tradițională scoțiană, un fel de gnochi combinat în mod ciudat cu năut și cu sos de roșii, condimentat. Prânzul se dovedește a fi o alegere excelentă. Între felurile de mâncare fac și o plimbare la vânătoare de peisaje.

Într-un golf avem un impuls de a face o baie dar hotărâm să ne ținem de scriptul traseului. Ce urmează e desprins parcă dintr-un vis prin care trecem însă pe fast forward. Sute de lacuri printre care șerpuiește drumul îngust doar de o singură o bandă. Peisajul se schimbă des și devine “wow” după fiecare culme. Pe o distanță de câțiva zeci de km ai parte de peisaje cu plaje spectaculoase” exact ca în Grecia”, apoi peisaje montane “ca la Bâlea”, creste și văi “ca în parcul Durmitor”, lacuri prin păduri și viraje ”ca în Corsica”, nuferi înfloriți “ca în Delta Dunării”, stânci în mare “ca în Portugalia”, mare albastră “ca în Italia” șamd.

Politețea oamenilor e impresionantă și se vede mai ales pe șosea. De-a lungul drumului îngust sunt nenumarate “degajări”-alveole (passing places) pentru a permite mașinilor ce vin din sensuri opuse să treacă una de alta, sau ca cele ce merg în același sens să se depășeasca. Văzut de pe motocicletă traficul pare un concurs în care e premiat cel care se trage primul în alveole dând prioritate celor care vin din față sau celor care vin cu viteză din spate (noi). Pe o creastă cu view un motociclist, din proprie inițiativă, se oferă să ne facă o fotografie de grup. Nu-l refuzăm dar nu prea-i iese fotografia. Suntem pe coasta vestică, deja e târziu așa că gonim spre cea estică.

La un popas mă sui pe o stâncă să fac fotografii dar la plecare când să scot motocicleta de pe pietriș, se ridică cu roata din spate prea sus peste un dâmb, rămân cu picioarele în aer fără să mai pot atinge solul. O scap jos pe partea dreaptă. O ridicăm și încerc să-mi “repar” moralul repede. Mai oprim la o apă-cola-bere pe marginea unui lac feeric unde există o machetă-motocicletă construită dintr-un butoi de bere pe post de cilindru și din altul pe post de rezervor după care facem telefonic o rezervare la un restaurant indian din Wick. Zburăm vitejește prin peisaje și viraje și ajungem la restaurant la 21:00 exact ora la care am făcut rezervarea.

“Indianul” care ne servește e din Bangladesh și are multă răbdare cu noi. Măncarea e buna și aromată iar noi mâncăm în timp ce suntem foarte mulțumiți de traseul de astăzi. Am parcurs aproape 500km pe drumuri spectaculoase – de dimineața până seara. Dacă mergeti în Highland puteți încerca traseul roșu, înregistrat moment cu moment de GPS-ul motocicletei lui Gabriel. Și neapărat să parcurgeți bucla mică din stânga (vest), cea pe care o arată acea săgeata.

Celălalt “indian”, pe care l-am văzut uitându-se la noi din bucătărie, e curios și tot vine la noi la masă. Îl întreb și pe el de unde e și îmi zice dintr-o răsuflare: “from London”. Ei na! Nu arată deloc ca un londonez pur-sânge. În Old Delhi era plin de ”londonezi” ca el. Îl iau mai pe ocolite și îl întreb mai diplomat “unde-și are originile”. E dezarmat și recunoaște și el că e din Bangladesh. Devine mai uman, e mai mișto să fii indian decât londonez constipat – ipocrit. E foarte curios, ne întreabă despre motociclete. De unde venim, cât am facut pe motociclete, cât de mari sunt motoarele, pe unde am trecut, unde stăm, unde mai mergem etc. Îi lăsăm ceva bani în plus față de nota de plată. E recunoscător, ne conduce, stă în ușa restaurantului și ne urmărește minute bune de la distanță cum ne pregătim, cum ne echipăm și cum demarăm salutând-ne reciproc. Îmi place tipul, probabil e născut aici din părinți migranți, genul de om care nu-și disimulează curiozitatea. N-a devenit englez-londonez adevărat altfel ar fi semn de mare slăbiciune să-ți trădezi așa direct în stradă, curiozitatea.

Una dintre fricile care alimentează euroscepticismul și avansul mișcării Brexit este acest fenomen al migrației. Sunt multe frici în sufletele noastre: frica de străini și de globalizare pe fondul unei vieți din ce în ce mai accelerate, nemulțumiri legate de inegalități, teama de terorism, frica de dispariția locurilor de munca din industrie și de apariția unor noi profesii la care nu suntem adaptați.

Dar noi europenii, hai să ne includem și pe noi românii aici – deși comunismul ne-a răpit și încă ne mai răpește din beneficiile vieții moderne europene – ignorăm însă o reușită majoră. În cei peste 70 de ani care au trecut de la al doilea război mondial, mai ales datorită Uniunii Europene, pacea şi bunăstarea au domnit peste Europa. Confruntaţi cu problemele noilor conjuncturi istorice, speriați de noi ameninţări aduse de o globalizare accelerată, culmea, europenii se întreabă acum dacă ideea existentei Uniunii Europene este o idee validă. Din păcate uită toata mega-povestea de succes din ultimii 70 de ani. Probabil nu aș greși prea mult dacă aș spune că orice cetațean european (probabil și cel mai sărac) trăiește în momentul de față mai bine decât toți înaintașii din familia lui, făcând parte dintr-o succesiune recentă de generații europene care n-au trecut prin niciun război. E puțin lucru? Și noi (europenii) ne întrebăm dacă ideea Uniunii Europene este o idee bună? Cine și-ar fi putut imagina? ”Somnul rațiunii” și ”frica sădită pe necunoaștere” ce poate naște?

Drumul spre cottage ne mai oferă o imagine, pur englezească, din păcate pentru fotograful din mine văzută doar din mersul motocicletei. La intrarea într-o localitate, pe trotuarul unui birt o echipă de intervenție echipată în complet în alb dezinfectează trotuarul. Par și ceva autorități prezente la fața locului. Într-o remorcă stau în fund doi tineri spășiți umpluți complet de un fel de … vomă/rahat/drojdii/borhot cu miros înțepător de alcool/acid/oțet. Încetinim și trecem foarte aproapede camionetă în timp ce cei doi complet murdari de acel “ceva fermentat” se uită cu ochișorii mari-curioși și vinovat-rugători spre noi. Scena absurdă e de un comic absolut, ne spargem de râs, pare o fază de film american în care tinerii trebuie să ”o facă lată” ca să crească în ochii celorlalți. Nu stiu dacă le-o fi ieșit, o fi vreo tradiție ceva, îi suspectez pe cei doi mâzgăliți cu ochișori albi că au făcut scufundări în ceva butoaie cu fructe fermentate. Nu o să le uităm prea curând ochii albi care cereau îndurare.

La 23:00 ajungem la cottage-ul ”nostru”, Burnside, înca e lumină afară, deschidem sticla de Wolfburn și bem Whisky afumat. E o zi, și o seară exact dintre acelea pentru care merită să cheltui toți banii, să faci credit, să te faci motociclist și să călătorești până la capătul continentului alături de prieteni.