August 2, 2017

7. În derivă prin Marrakesh

Leneveală. Cam asta vom face noi astăzi în Marrakesh, vom ieși în stradă și ne vom lasă duși de valurile de oameni din medina, lent, fără nici o direcție sau obiectiv. Ar mai fi fost două variante mai dinamice, ambele tentante. Să dăm o tură până la ocean la Essaouira sau să mergem până la Ouarzazate la marginea deșertului Sahara. Ambele drumuri ne-ar fi mâncat însă toată ziua, parcă preferăm să mai pierdem vremea pe aici. Ar mai fi locuri unde mi-aș dori să ajung, la Merzouga tot la marginea deșertului, dar din Marrakesh până acolo sunt zece ore de drum, în Fez, în munții Atlas sau pe plajele sălbatice de la sud de Agadir. La cum ne-am simțit până acum în Maroc bănuiesc că la un moment dat vom încerca mai mult.

Nu prea suntem obișnuiți să trăim lent, totul până acum a fost intens și în viteză. Ca de obicei la ieșirea din riad bem suc proaspăt de portocale. Gabriel se pune pe o bordura, se uită la oamenii care trec. Fetele se învârt prin souk-uri cu bijuterii. Eu fac fotografii. Gabriel se mută la o masă și bea … apă. Îi place să se uite la lumea care trece. De acolo de unde stă observă diferențele dintre localnici și turiști. Cei din urmă ajung la bifurcație, ezită și o iau greșit spre stânga. În două minute apar din nou, derutați, se uită pe hartă și o iau spre dreapta. Le studiază îmbrăcămintea, mersul și face presupuneri despre ei. Apoi studiază vânzătorii locali și în special pe unul care pregătește cu mare minuțiozitate un mic “acvariu” în care va expune carne prăjită.

Noi ne pierdem în marea de tarabe, Dana vrea să cumpere sticlute de săpun și parfumuri aromate, locale. Au un miros specific și odată ce te înveți cu ele le vrei tot timpul pe lângă tine. Negociază vreo douăzeci de minute într-un magazin, noi le vizităm pe toate cele vecine, și în final iese zâmbitoare și mulțumită din magazin cu sticluțele de parfum. Ne întoarcem la Gabriel care e zen cum nu l-am văzut vreodată. Tipul la care se uită a lustruit sticla milimetru cu milimetru, apoi rafturile cu maximă atenție și acum tapițează meticulos, cu hârtie curată, rafturile pe care va pune farfuriile cu mâncare. Face totul perfect.

Plecăm leneși mai departe ajungem în Djemaa el-Fna, arată cu totul altfel decât aseară. Zona de street food se montează numai după ora 18, acum, deși e multă lume, piața pare destul de aerisită.

Vreau să cumpăr condimente, dar încă n-am găsit un magazin care să mă convingă. Din Djemaa el-Fna intrăm pe altă stradă îngustă, Gabriel iar se așează la o masă “de studiu” și meditație, cu o apă în față. Noi pe străzi. Fetele se uită la parfumuri, eu identific restaurante locale, autentice, neturistice. Fierb oalele pe foc și tajinele sunt deja încolonate pe plită. De la unul îmi cumpăr un ceai de mentă și-l beau repede dintr-un pahar de sticlă care se rotește de la client la client. E beton, așa că-mi mai iau unul. Se toarnă “de sus” să facă cât mai multe bule aromate.

Nu găsesc zona de condimente însă ne oprim la o tarabă cu fructe de cactus coapte și ne satisfacem și curiozitatea asta. Apoi dăm de un magazin bun de cosmetice de unde fetele fac cumpărături. Găsești aici tot felul de creme, parfumuri și loțiuni aromate, inclusiv una care ne distrează, îți face buzele mai mari.

Îl recuperăm pe Gabriel care-i tot pacifist, îl scot din confort ducându-l într-o bombă de restaurant pe care am pus ochii mai devreme, într-o nișă de clădire. Nu e nimic turistic, nu are firmă la intrare, nu stă nimeni să te invite la intrare, nici măcar nu au un meniu fix. Mănânci ce au acolo în ziua respectivă.

Ne luăm timid două harira, supă traditională marocană de linte, dintr-un vas mare de lut cu acces din lateral. Apoi o tajna, care e nebunie, după care o tocană de fasole cu condimente. Apoi încă o tajina, o tocană si ceaiuri de mentă. Chiar genul asta de local îl căutam și vroiam să-l arăt colegilor, care sunt impresionați de mâncare dar stau tare neconfortabil și privesc cu suspiciune totul în jur: decorul, tacâmurile, vecinii de masă etc. Mâncăm binișor toți patru cu o sumă derizorie, ceva în jur de 6 eur.

Dacă până acum ne mișcam greu, acum sătui lucrurile sunt și mai așezate. Din mers mai luăm și un falafel mai mult de curiozitate. E și el, cum altfel decât gustos. Bem un pepsi la o terasă mai fancy, ne-am cam făcut plinul, e deja dupămasă mergem spre cazare. În drum spre riad cumpărăm o lubeniță mare și bineînțeles ieșim din stradă nu înainte de a ne luă porția gustoasă de fresh de portocale. O să ne lipsească. Tipul care stoarce cu răbdare portocalele ne arată cu mult respect pe un altul care asistă de fiecare dată la ritualul stoarcerii portocalelor zicându-ne: “e berber”. Ieri am schimbat câteva vorbe cu el din mers și am constatat cu surprindere că știe lucruri despre Romania. Mă întreb câți români știu ce e acela “un berber”.

În riad fără să deschidem noi gura, lubenița e luată de un angajat și pusă în frigider la rece. Când vrem ne-o va tăia și ne-o va aduce sus pe terasa de pe acoperiș. Vrem să încercam hammamul, baia marocană. Fac cu greu programările. Între timp stăm sus la umbră, povestim și auzim vreo două rânduri de chemare la rugăciune.

Hammamul e în fapt o baie cu aburi – ca o sauna umedă, urmată de exfoliere și uneori de masaj. O tipă solidă respectă cu strictețe procedurile și rând pe rând ne execută pe fiecare. Pe o muzică relaxantă ce abia se aude, in semi-întuneric, într-o atmosferă cu mulți aburi, în care din când în când se aude apa. Ne ține la înmuiat, apoi ne săpuneste și iar ne lasă să ne relaxam în abur. Suntem clătiți cu apa rece, și unși cu uleiuri mirositoare. Și lăsați iar la relaxat. Procedura se tot repetă, am o deosebită plăcere. Ne spală și pe cap, apoi cu o mănușă abrazivă freacă minuțios tot corpul de la cap până la degetele de la picioare. Dau vreo 3 rânduri de piele jos. Stăm apoi iar la relaxare și pe față ni se aplică uleiuri aromate. Ieșim roșii ca racii pe un acoperiș, stăm lați pe șezlonguri și bem ceai verde. Îmi pare rău că s-a terminat, și că nu am continuat și cu procedurile de masaj. Mă gândesc nerealist la variante, să mai merg la un hammam, unul pentru localnici. Dar evident nu mai am când. Ieșiți de la hammam mâncăm lubeniță pe care cei de la riad ne-au curățat-o exemplar și ne-au adus-o pe o tavă. Se potrivește perfect așa cum suntem acum, ieșiți din hammam.

Pe seară mai dăm o tură, de adio prin Djemaa el-Fna. Comercianții sar pe noi ca și aseară dar acum sunt profesor. Le cer un anumit burger cu pește și legume, le arăt și o poză în telefon. Devin brusc preocupați, se scărpină în cap, sunt puși în încurcătură, caută soluții, mă trimit undeva, așa spre altă terasă într-o direcție neclară. E chiar lejer, nu mă mai simt hăituit, văd și ei că nu mai suntem niște turiști în derivă. Nu mai avem prea multă energie, mai bem un suc de bambus foarte dulce, stors pe loc cu o megainstalație cu motor electric și apoi mâncăm cu poftă o plăcintă picantă. Găsesc condimente, cumpăr măsline apoi cumpăr stickere cu Maroc și negociez feroce o brățară cu piatră albastră, pentru fetița mea.

Pe seară merg împreună cu Gabriel la motociclete. Din câte ne amintim drumul e simplu, mergem până la “drumul principal” și apoi facem stânga. În teorie e simplu, în practică mergem de 20-30 de minute și nu găsim drumul “principal”, nici parcarea. Medina în partea asta arată dezastruos, e multă sărăcie, mizerie, mulți oameni pe stradă în întuneric. Trecem și pe lângă un scandal care se lasă cu ceva bătaie, și încep să ne treacă toate transpirațiile. Nu găsim parcarea și nici nu avem pe cine întreba. Ne amintim amândoi de zidul albastru cu un P mare. Ajungem la un moment dat la poartă medinei, încet încet ne orientăm și vedem P-ul. Răsuflăm ușurați, motocicletele sunt în regulă.

Zona asta a medinei e din altă categorie față de ceea ce am vazut pâna acum. Pare că nu prea calcă picior de turist aici. Încercăm și o mică neliniște, un tip pe care-l ignorăm complet ne zice că e interzis. Pe un spațiu de 100 de metri pătrați se joacă sute de copii agitați și zgomotoși sub un bec stradal, în timp ce mamele lor în sari-uri lungi și colorate stau și povestesc pe bordură. Îi arăt lui Gabriel copiii și avem o mică discuție despre copilărie, joacă, tabletă, bani și răsfăț. În drum spre riad trecem pe lângă o sală de box, una de “hair styling” și deși zona asta e ciudată, săracă, murdară, plină de golănași agitați si de ciudați, din curiozitate mai zăbovim în ea și ne băgăm nasul în niște oale în jurul cărora se înghesuie zeci de localnici.

O prietenă care-mi citește jurnalul îmi spune că a stat doi ani în Maroc. Eu, după trei zile de Maroc cu precădere în zone turistice nu am nicio pretenție că aș fi înțeles ceva despre această cultură, sper ca nu am făcut gafe prea mari. E un mare act de curaj să scrii despre lumea asta complicată.Mă mai citește și un prieten psiholog (motociclist), sper că nu descoperă printre rânduri lucruri grave despre mine, de care eu nu știu. Am și alți cititori, toți sunt oameni speciali și interesanți. Dacă au ajuns până aici cu lectura înseamna că sunt virusați iremediabil de călătorit. Mă simt responsabil pentru fiecare dintre ei.

Din păcate e ultima seară în Maroc, o să-mi lipsească nebunia de aici, aromele din mâncare, ceaiul, hammamul etc. Stăm pe acoperiș, mâncăm încă o porție de lubeniță roșie, apoi măsline, bem ceai de mentă, ne uităm la luna plină și ascultăm ultima chemarea la rugăciune.