August 17, 2017

14-15. Madrid vs Barcelona

În dimineaţa aceasta luăm micul dejun mai pe grabă, la hotel. Gabriel ne anunţă că tocmai şi-a vândut motocicleta (2014) şi şi-a cumpărat una aproape identică dar mai nouă (2016). El e genul de tip pragmatic, care face calcule permanent şi cu o investiţie minimă din două în două sezoane se alege cu o motocicletă aproape nouă. În timp ce “trăgea cu ochiul” la motorul cel nou pe care şi-l dorea, o pusese pe a lui pe OLX înainte de plecarea în concediu Acum vorbeşte la telefon, are un client foarte hotărât căruia îi explică despre motocicletă şi îi trimite imagini. Apoi sună la vânzătorul celeilalte şi aranjează cumpărarea noii motociclete. Se pare că se aranjează lucrurile, şi reuşeşte performanţa atât a vânzării cât şi a achiziţiei motocicletelor de la distanţă, tocmai de aici din Lisabona. Sunt puţin invidios. Nu sunt neapărat fan-ul unui anume brand moto, fie el BMW, dar ce pot spune e că avem fiecare câteva zeci de mii de km, în tot felul de condiţii – drumuri bune şi proaste, offroad, autostrada, full bagaje, cu pasager, în care pe lângă experiența și confortul deosebit pe care-l oferă, motocicletele au funcţionat întotdeauna ireproşabil, ne-am putut baza 100% pe ele. Odată ce ai condus o asemenea motocicletă, greu o să-ti mai placă altceva.

Un drum în reparaţie ne strică “ruta” de ieşire din Lisabona şi iar avem parte o plecare din oraş “glorioasă”, ne învârtim inutil pe străduţe, că proștii, vedem podul pe care trebuie să urcăm dar nu nimerim nicicum o urcare. Dăm totuși de drum și dăm apoi bice spre Madrid, nu mai avem niciun obiectiv pe drum, oprim doar la benzinării pentru hidratare şi alimentare, e clar că suntem pe drumul de întoarcere. Contrar aparenţelor, Spania este o ţară muntoasă, fără să aibă mari vârfuri, ar fi pe locul doi în Europa ca medie de altitudine. Ca să ne aducem aminte că suntem în Spania din când în când pe o creastă muntoasă apare un profil de taur negru masiv, impresionant, pus în aşa fel încât să-l vezi de pe şosea minute în şir. Parcă-mi sună şi nişte OLE-uri în cască, ştiu ce înseamnă o coridă, am văzut-o pe viu cu ani în urmă în Madrid și am rămas impresionat mai ales de reacţiile instinctive și imprevizibile ale publicului. Dincolo de disputele etice, lupta matadorului cu taurul acompaniată de reacţia – sau lipsa de reacţie a publicului – reprezintă spiritul spaniol.

Later edit – un prieten care a locuit în Spania îmi atrage atenția că acei tauri sunt foste panouri publicitare pentru promovarea unei băuturi alcoolice – Osborne. Odată cu noile reglementari în privința publicității la produsele alcoolice, însemnele referitoare la alcool si la brand-ul lui au fost retrase, dar panourile cu taurii Osborne au fost lăsate pe marginea drumurilor, judecătorii apreciind că taurii contribuie estetic la peisaj și au o semnificație culturală, așa că taurii au fost transformați în imagini ale domeniului public. Dealtfel taurii au o deja istorie, sustinatorii independentei cataloniei îi mai vandalizează uneori, dar de fiecare dată sunt refăcuți, sunt bine inventariați pe tot teritorul țării, devenind simbol național. Mersi Marian!

Într-o benzinărie un tip cu un BMW sport, superscump, vine la noi şi cu mult entuziasm vorbeşte în continuu. E din Olanda şi ne spune că ne-a văzut numerele de România şi că are şi el o sora măritată în Iaşi. Coco, cumnatul lui a rămas fără carnet şi acum încearcă să dea reexaminarea pentru micşorarea perioadei de suspendare. Îl sună insistent pe Coco, care nu-i răspunde, dar sună la soră-sa, care-i pasează telefonul lui Coco: “Hey Coco what’s wrong with you? De ce nu răspunzi? Man! Eşti bolnav? Uite! Îţi trimit poze! Eşti nebun? Oamenii ăştia circulă cu motocicletele prin Spania. Te-ai uitat la poză? Vezi? Au sidecase-uri şi tot ce trebuie! Sunt din România! Ce faci? Eşti nebun? E de vis, hai să plecăm odată man! E o nebunie! Uite Maroc!” – Îmi studiază stickerele de pe motor. Coco nu ştiu dacă poate zice ceva, dar olandezul nu tace o secundă, nici nu așteaptă vreun răspuns, îl stimulează fără oprire. În timpul discuţiei îl lasă baltă pe Coco, şi ne arată o fotografie cu motocicletă lui. E un GSA la fel ca a lui Gabriel, numai că e customizată cu negru şi galben fosforescent. Ne mai spune că maşina lui prinde 300km la ora dar nu e nici o distracţie cu ea comparativ cu motocicleta. Ne salutăm cu olandezul, ne-a cam trezit din letargie cu entuziasmul lui. Hei Coco din Iaşi, dacă citeşti pe aici, nu ştiu cum e soţia ta, dar ai un cumnat extrovertit, tare cool, numai bun de luat într-o călătorie. Ia-ţi carnetul înapoi de la poliţişti şi plecaţi cât mai repede în lume. Pun pariu că face el cinste!

Temperatura e sus de tot, se duce spre 40 de grade, vestele noastre de răcire pe care le udăm la fiecare benzinărie ne salvează. E prima dată când ajung la Madrid motorizat, e oraşul meu preferat care acum îmi dovedeşte o senzaţională sistematizare a traficului. Practic există vreo 4 – 5 inele principale concentrice cu nenumărate benzi pe sens şi în funcţie de locul de destinaţie traficul este distribuit fluent pe benzile corespunzătoare. Deşi ajungem la o ora cu trafic crescut, nu stăm deloc, nu durează mai mult de 5-10 minute să ajungem de la periferie până în Salamanca, cartierul bun al Madridului unde avem cazarea. Dacă în Lisabona eram derutaţi, Madridul e altă poveste în care noi ne integrăm de minune. Eu am stat aici zile bune cu ani în urmă, am bătut toate străzile, piețele şi cartierele. Am mai fost şi împeună cu prietenii, în iarnă, am avut experienţe memorabile şi oraşul viu ne-a intrat definitiv în suflet. Acum în plină vară e şi mai atractiv decât în decembrie, se trăieşte intens în stradă, clima te obligă parcă la a-ţi trăi viaţa afară.

Dacă nu înţelegi ce înseamnă “fiesta” şi “siesta” aici e locul perfect în care ți se dezvăluie. Madrilenii încep în general programul de lucru la ora 10 dimineaţa, se întâlnesc la lucru se salută şi se îmbrăţişează de parcă nu s-au mai văzut de o luna, râd volubil şi vorbesc zgomotos. La prânz au pauza de masă, e cald afară aşa că e vremea teraselor şi a berilor răcoritoare acompaniate de mici tapas-uri cu măsline, jamon, branză, chips, aripioare de pui, sardine etc. După pauza răcoritoare se mai lucrează până spre seară când căldura se domoleşte şi străzile devin umbroase, terasele iar sunt pline ochi de oameni zgomotoşi şi veseli (doar au scăpat de la serviciu!) cu poftă de mâncare și mare chef de viaţă. Trotuarele sunt pline de mesele teraselor, mese care sunt permanent suplimentate și repoziționate în funcție de fluxul de clienți, se socializează în grup, e gălăgie. Petrecerile se lungesc mult în noapte, nimeni nu se grăbeşte, programul de a două zi nu începe la 7 ci la 10, deci e timp de party-uri în stradă. Dimineaţa localurile iar sunt pline, se beau cafelele pentru refacere, se mănâncă tortilla, jamon, lomo, cheso, tostada şi multe alte tapas-uri, oamenii iar se îmbrăţişează, iar râd zgomotos. E o nouă zi de lucru. Cam așa e Madridul, o viaţă trăită numai în stradă, cam cum ar fi în rai.

Ne integrăm şi noi în mulţime câteva ore, mai intrăm şi prin magazine, e şi sezonul reducerilor, bem bere pe terase, parcă am vrea să stăm pe aici o săptămâna. Nu mai spuneţi la nimeni vă rog, din observaţiile mele secrete, Madridul (deocamdată) e un oraş în care turiştii “vânători de bife” nu prea au mari satisfacţii. Cei care caută însă experienţa unui oraş autentic, care-şi trăieşte viaţa, vor fi megaîncântați de atomsfera oraşului, de străzile vechi, de cartiere, de mâncare, de băuturi, de viaţa de noapte, de diversitate şi nu în ultimul rând de spiritul de toleranţă care domneşte peste oraş şi pe care o să-l înţelegi numai dacă te prinde răsăritul soarelui pe străzi.

Noi suntem în drum spre casă, nu ne va prinde răsăritul de data asta dar avem în plan o cină graţioasă. După zile întregi de concediu în care am mâncat gustos dar preponderent simplu, vrem un restaurant cu preparate ceva mai interpretate. Avem o rezervare făcută telefonic de dimineaţă, mergem la sigur la restaurantul “Ten con Ten” în Salamanca unde am mai fost de două ori în trecut şi ştim la ce să ne aşteptăm. E unul dintre restaurantele ce se adresează clasei “peste medie”. În vitrina de la intrare e un om care taie în continuu dintr-un picior de porc, jamon iberico bellota, urmează zona de bar, unde se socializează zgomotos, în picioare, toată seara. Unii stau numai la bar cu ginuri în faţă, alţii servesc ceva în aşteptarea unei mese. Restaurantul e plin în orice zi a săptămânii, ţinuta în general e casual dar vezi şi extreme, de la oamenii de afaceri în costume perfecte, tipi în ţinute excentrice sau turişti în blugi scurți, converși şi tricou aşa cum sunt eu. Se acceptă orice, atâta timp cât fiecare contribuie la atmosfera vie. Ne luăm startere “to share”, vedeta e “padreiro-style roasted octopus”, din care ne luăm două porţii dar mâncăm şi prawns, anchovies apoi ne luăm feluri principale şi bem gin tonic – monkey 47. Dacă te pricepi la vinuri aici ești pierdut, ai somelier propriu care se ocupă de tine. Noroc că nu ne pricepem. În general facem un abuz gastronomic (mai mult al divesității decât al cantității), dar ne gândim că e cam pentru ultima dată în acest concediu. Concediu care ne ustură rău de tot la buzunare, mai mult decât am fi estimat în cel mai “pesimist”mod. Dar ce contează hai să vedem concediul nu ca o cheltuiala ci ca pe o investiţie în noi. După o masă aşa gustoasă, după ce ne-am lins pe degete nu putem să nu umplem masa de deserturi, şi grupul prietenilor de pe WhatsApp cu fotografii. Care tocmai ne zic că suntem nesimțiți.

Ar mai merge o vizită de noapte în Chueca, unde viaţa are o vibraţie cum nu-ţi poţi imagina, dar o lăsăm pe altă dată, sigur ne-ar prinde dimineaţa pe străzi atunci când ar trebui să fim deja pe motoare.

Pe drumul spre Barcelona din nou câte un megataur negru, coios (mă scuzaţi), pus strategic pe câte o creastă, veghează drumul obligându-mă cumva la reflecţii mentale despre Spania. Hotărăsc ca în Barcelona să-mi caut şi un sticker cu un taur pentru geanta motociletei.

Când aterizezi din România în Barcelona, vezi oraşul într-un anume fel. Când “aterizezi” din Madrid însă Barcelona se vede altfel, turismul te sufocă, oraşul geme sub asaltul turistic. E un turism isteric, low cost, al bifelor puse în alergare pe harta atracțiilor lumii, pentru care în fapt nu există niciun respect, care distruge vizual un oraș frumos ca Barcelona, îl umple de mizerie, de kitch, de mâncare ieftină și proastă etc. Dar banii turiștilor sunt foarte buni, și dincolo de protestele ocazionale ale localnicilor împotriva turismului, toată lumea iese în “câștig”.

Suntem cazaţi la acelaşi hotel la care am stat în prima zi, în Ronda Universitat. Întâi şi întâi ciocnim nişte halbe mari de bere în cinstea turei noastre, bucurându-ne de capitolul care se încheie cu bine aici unde a început. Nu mai avem stare de restaurante, mâncăm în stradă picanterii de la Walk to Wok, îmi găsesc stickerul cu taurul şi ne ducem pe faleză.

Mușcăm dintr-o clătită nereușită pe care o aruncăm, fotografiez o familie braziliană, ne uităm la mare alături de alte sute de ochi şi căutăm cu privirea portul de unde mâine vom lua vaporul spre Italia. Spre hotel intrăm de curiozitate într-un sexshop din care nu reţinem nimic apoi într-un magazin cu zeci de sortimente proaspete de bere artizanală. Luăm două rânduri la întâmplare şi le acompaniem cu măsline, apoi mai stăm la o terasă.

O călătorie de obicei te schimbă, nu ştiu exact cum, dar ne bucurăm tare că suntem întregi, sănătoşi, prieteni şi încă pe roţi. În urmă cu 16 zile aici în inima Barcelonei eram entuziaşti, cu chef de experimentat și greu de băgat în camere. Acum suntem încă bine dispuşi dar starea noastră e cu totul alta, suntem uşor nostalgici, distilăm fiecare cum crede zilele trecute ale concediului şi în general avem o atitudine înclinată spre reflecţie.